Cum să te muți de pe Blogspot pe WordPress

 

Bine te-am găsit!

large (1)

Hai să-ți spun cum îți poți muta blogul de pe Blogspot pe WordPress, scurt și la obiect, fără prea multă barbologie.

  • Intră în panoul de control al blogului tău de pe Blogspot la Setări Altele Exportați blogul.

cum_să_te_muți_de_pe_blogspot_pe_wordpress

  • Va apărea fereastra de mai jos, unde vei alege Descărcați blogul. Toate postările, fotografiile și comentariile, mai puțin video-urile, se vor descărca într-un fișier cu extensia .xml (se va salva sub numele de blog-dată.xml; de exemplu al meu se numea blog-12-12-2013.xml).

cum_să_te_muți_de_pe_blogspot_pe_wordpress1

  • Acum, intră în panoul de control al blogului tău de pe WordPress, la Utilitare > Preia (eu am meniul în limba română), unde vei da click pe prima opțiune, Blogger.

cum_să_te_muți_de_pe_blogspot_pe_wordpress2

  • În fereastra în care s-a deschis, apasă pe Choose File și încarcă fișierul downloadat adineauri, cel cu extensia .xml.

cum_să_te_muți_de_pe_blogspot_pe_wordpress3

  • Gata! Felicitări, ai făcut-o și pe asta. A fost simplu, nu? 😀 Acum apucă-te de treabă, îmbracă-ți blogul cu o temă faină și accesorizează-l cu niște widgeturi utile, transformându-l astfel într-unul prezentabil și decent… Bye, bye!

De azi, pe WordPress

Am parte, în sfârșit, de ninsoarea mult așteptată!

large (1)

 

Pe blog doar. De ce? Pentru că m-am mutat. Iar. Pe WordPress de data asta. Și cred că e cea mai bună decizie pe care am luat-o până acum referitoare la blog, după cea legată de schimbarea adresei.

Felul în care arată noul meu cuibușor de elucubrații îmi place la nebunie! Este simplu, elegant, cochet, profi. Mi-a fost destul de dificil să aleg tema blogului. Cred că am activat vreo 50 de teme pânâ să o aleg. Am avut de ales între asta și una care semăna foarte mult cu cea de pe Blogspot, însă ceea ce m-a atras de fapt la actuala temă este „coperta blogului”, așa cum îmi place mie să îi zic, adică prima pagină. Îmi place acea transparență care duce cu gândul la faptul că lucrurile cu adevărat valoroase își ascund misterele sub un strat subțire de praf 🙂 Atunci când duci cursorul pe unul din cele șase posturi de pe pagina principală, apare data la care a fost publicat articolul și numărul de comentarii, iar acea ceață dispare 🙂 Și ninsoarea… este de mare efect, nu-i așa?

Odată ce ai dat click pe un post, aspectul blogului se schimbă. Ceea cea mă încântă este faptul că am avut posibilitatea să adaug o descriere blogului chiar sub titlu Și care chiar se vede! Puteam face asta și pe Blogspot, însă aveai nevoie de o lupă ca să vezi ce scrie. Uite:

Untitled

 

Un alt avantaj este faptul că acum blogul este mult mai aerisit. Acum am și mult doritele categorii, am scăpat de acele etichete enervante. Deocamdată nu am adăugat toate widget-urile pe care le vreau, urmează de acum înainte. Asta este a doua noapte când stau și gâdil fiecare articol pentru că… aaa, nu v-am zis? Importatul blogului a fost ceva destul de ușor (o să fac un mic ghid pe tema asta), însă nu a mers totul ca pe roate. Iată cu ce bagaje a venit blogul meu de pe Blogspot:

  • la finalul fiecărui articol este atașat un link de feed
  • nu există nici un videoclip inserat
  • nereguli de aliniere a textului sau a pozelor
  • cu multe etichete și nici o categorie

Ce am eu acum de făcut?

  • să șterg acel link din toate cele 329 articole publicate
  • să inserez videoclipuri (îmi pare rău, dar nu le voi insera pe toate)
  • să corectez alinierea textelor și a pozelor (nici asta nu o să fac pentru că e prea mare bătaie de cap)
  • să creez categorii și fiecare articol să-l încadrez în una din ele

Nu e nimic greu, dar e multă muncă de detaliu, ceea ce poate fi plictisitor la un moment dat. Încă nu m-am plictisit, dar când voi ajunge în punctul ăla, voi renunța oricum. De aceea, ca să nu-mi pierd elanul, dau drumul la blogul ăsta înainte să-l termin de retușat. Procedez ca de obicei: jumătate din lucruri le fac din mers.

Până acum, eu una sunt foarte mulțumită de rezultat. Blogul meu chiar avea nevoie de-o schimbare. Să spunem că ăsta e cadoul meu de Crăciun pentru el 😀

Concluzia după experiența asta? WordPress are tot ceea ce Blogspot nici n-a visat…

Șiii… pentru finalul finalului, și mai multă ninsoare 😀

large

Mă mut. Iar.

 
 
Scriu postul ăsta acum, la prima oră (conform programului meu), înainte de a mă apuca de orice altceva, chiar și înainte de a-mi termina cafeaua, ca să nu-mi piară cheful mai târziu…
Recent, adică să tot fi trecut vreo jumătate de an, îmi mutam căsuța mea internautică pe o nouă adresă și i-am dat și un strat nou de vopsea. Acum, după ce am aflat mai multe și m-am perindat mai mult prin „culisele” anumitor site-uri, știți ce vreau? Vreau să mă mut. Din nou. Dar de data asta schimb de tot cartierul. Pentru că mă mut pe WordPress…
 
Știu că sunt mofturoasă, însă știți de ce vreau să fac schimbarea asta? Pentru că vreau să ningă! Și nu mă refer neapărat la vremea de afară (deși aștept cu nerăbdare dimineața când, după ce mă trezesc, mă uit pe geam și totul e alb…), ci la acel gadget sau tag sau cum s-o chema: Snow Effect și care se activează automat pe orice blog WordPress de la 1 decembrie, urmând ca pe 1 martie să se dezactiveze tot de la sine. 
 
Ei bine, Blogspotul nu are așa ceva, iar eu o vreau! În afară de asta, m-am săturat de Blogspot, care nu e decât o glumă făcută de cei de la Worpress probabil într-o seară de beție… Sau într-o dimineață de mahmureală. Are atâtea bug-uri care mă exasperează. În ultima vreme, mi-au căzut multe dintre widget-uri, pe care a trebuit să le reinstalez și nici atunci nu au mers cum trebuie. Ca să nu mai zic de faptul că unele dintre ele nu pot fi instalate pe Blogspot, ci doar pe WordPress, unde se pare că totul e mult mai simplu de instalat.
 
Cu WordPress-ul nu sunt chiar străină. Primul meu blog îl aveam acolo, iar toate celelalte site-uri unde sunt colaborator sunt exclusiv și în procent de 100% pe WordPress, iar asta spune ceva, nu?
 
Așadar și prin urmare, vă anunț în cel mai scurt timp posibil când s-a produs mutarea. Mă duc să îmi fac bagajele. Bye bye! 🙂
 
Foto: weheartit.com

O stea ce ți-a scris…

 
Momentul când dai peste o melodie pe care vrei să o auzi tot timpul în timpane și la nivelul cel mai ridicat al volumului… Sentimentul de frustrare când vrei să o asculți și cu creierii, dar funcționează doar o cască din două… Și stai și te chinui să nimerești conexiunea firelor pentru ce-a de-a doua cască, după care îngheți în poziția aia deși tot corpul tău urlă să-l lași să se miște în ritmul muzicii care ți se revarsă în urechi…
E clar! Am nevoie de o nouă pereche de căști…

De ce pedepsim oamenii?

sursă foto
 

Universul, prin principiul compensării, are propriul mod de a-și restabili echilibrul de fiecare dată: la un moment dat, în viața ta, vei plăti pentru suferința pe care ai creat-o altora, iar binele pe care l-ai făcut ți se va întoarce. Garantat.

 
Însă, noi, oamenii, suntem dominați de un mare defect: nu știm să avem răbdare. De aceea, credem că suntem mai mult decât îndreptățiți să ne facem singuri dreptate în loc să lăsăm lucrurile să decurgă natural. Și atunci, ce facem?
 
Pedepsim oamenii. Pentru că suntem prea slabi să acceptăm că am pierdut, că am fost respinși, că nu am obținut ce am dorit. Pentru că suntem mult prea naivi și ne punem toată fericirea pe seama unui singur om. Pentru că devenim invidioși pe fericirea altora. Pentru că n-avem curajul de a o lua de la capăt. Pentru că suntem egoiști și considerăm că lumea ar trebui să se oprească în loc odată cu durerea noastră. Pentru că preferăm să ne lăsăm acaparați de frustrări decât să depunem efortul de a schimba ceva în viața noastră. Sau pentru că pur și simplu ne oferă un gram de satisfacție pe moment.
 
Da, pedepsim oamenii, amăgindu-ne singuri și creându-ne iluzia unei perspective mai optimiste pentru noi. Și da, de multe ori asta se întâmplă involuntar, fără să realizăm că în goana noastră după dreptate sunt afectați și oamenii fără nici o vină. Care ne-au sprijinit întotdeauna. Care ne încurajează. Care ne-au fost și ne sunt în continuare aproape, orice-ar fi. Care ne oferă fără a cere niciodată nimic la schimb. Care nu ne judecă niciodată. Care ne iubesc. Și totuși, nu ne putem opri.

Spuneți-mi, chiar merită?

Melomană pentru o zi

Acum două veri, ascultam The Searchers, Elvis Presley, Ray Charles, Mungo Jerry, Judy Garland, Lena Horne și mulți alții de nu știam ce mă apucase. Din toți aceștia, preferații mei au fost mereu primii. Asta e una din piesele lor care îmi place cel mai mult 🙂
Dacă dorești să participi, publică pe blogul tău o melodie preferată de care tocmai ți-ai amintit și vrei să o împărtășești cu noi și înscrie articolul la „Meloman pentrun o zi”!

 

Hai, melomanilor, dați-vă pe brazdă, ieșiți din umbră și înscrieți-vă și voi! 😀

Casă nouă

Acum mult, mult, mult, dar mult timp în urmă, îmi exprimam dorința arzătoare de a schimba adresa blogului.

 

Și uite așa am ajuns eu să mă smiorcăi pe aici ba că nu știu ce adresă să fie, ba că nu știu cum să o schimb, ba că nu vreau să șterg blogul și să pierd toate articolele… Dar lenea e cucoană mare și în loc să caut și eu pe Gugăl ca tot omu’ ca să învăț cum se face treaba, m-am sustras subtil de la această activitate și am început să întreb în stânga și în dreapta până m-am lămurit că de fapt nu e deloc, dar chiar deloc complicat (mulțumesc, Alin, pentru indicații :D).
 
Și uite că s-a întâmplat exact când preocupările mele numai pe blog nu ar trebui să se desfășoare. Dar cam așa funcționez eu. Îmi vine cheful să pun planuri în aplicare atunci când am o grămadă de alte lucruri mult mai importante pe care ar trebui să mă axez.

În fine. Am dus-o și pe asta la bun sfârșit. Și dacă tot mi-am schimbat domiciliul, am zis că o redecorare e absolut necesară. Oricum mă cam plictisisem de vechea temă, dar de culoarea mov tot nu m-am putut desprinde și, credeți-mă, chiar am încercat… Actualul template, cu_care încă nu sunt obișnuită (adică atunci când intru pe blog e atât de multă… lumină :D), îmi place mai mult pentru că e fresh. Are aceeași structura, deci, cu alte cuvinte, nu s-a produs o foarte mare schimbare. Am păstrat aceleași gadgeturi, pe unele le-am modificat, pe altele le-am eliminat și încă mai urmează să fie instalate unele noi. Adică mai am treabă de făcut. Singura problemă ar fi cu domnul Gugăl care nu prea mă mai recunoaște. O fi supărat că nu l-am consultat, dar îi trece lui, nu-i bai 😉

No, astea fiind spuse, eu mă duc să-mi termin licența și să-mi dau ultimele examene. Să ne reauzim sănătoși!

„Când Isadora dansa”

Cu toată rușinea de pe lumea asta, recunosc faptul că am pășit aseară într-o sală de teatru după aproape un an de zile.
Când Isadora dansa a fost organizată la Ateneul Tătărași și a durat 60 de minute. A avut o distribuție tânără acap-coadă în regia Ioanei Șfaițer, care ne-a prezentat un episod din viața Isadorei Duncan, acela al scurtei și zbuciumatei căsătorii cu Serghei Esenin, celebrul poet rus dominat de viciul alcoolului și al violenței. Cu toate astea, piesa e aproape o comedie. Eu chiar am râs cu poftă la unele scene. Este o piesă poliglotă, aproape fiecare personaj vorbind o limbă diferită (franceză, rusă, italiană), dar am prins tragismul ce se ascundea după fiecare zâmbet al personajelor. Isadora se află în punctul din viața sa când dorința de a-și întemeia o școală de dans este mai presus de orice, indiferent că nu are bani nici să-și cumpere mâncare. Îl iubește cu pasiune pe Esenin, cu toate că el se comportă agresiv cu ea, iubirea lor fiind una care îi consumă, deci un happy-end n-avea cum să existe.
 
Isadora Duncan a fost o dansatoare faimoasă de la începutul secolului XX, care a inventat un nou stil de dans inspirat din cel antic grecesc, ce a stat la baza dansului modern din zilele noastre. Viața ei a fost una tumultoasă, trăită pătimaș, dar a fost marcată și de evenimente tragice profunde: moartea celor doi copii (din flori) într-un accident de mașină în Paris. De atunci, s-a dedicat întrutotul școlii de dans pe care o deținea în Franța și chiar a adoptat șase din elevele sale, de parcă ar fi umplut astfel golul din sufletul ei creat de decesul propriilor copii. Căsătoria cu Serghei Esenin a fost plină de pasiune, aș putea spune, dar nu neapărat în sensul bun al cuvântului, tocmai de aceea, au și divorțat după aproximativ un an de zile. Moartea Isadorei este, poate, mai cunoscută decât ceea ce a realizat ea în arta dansului, pentru că eu cunoșteam deja felul în care s-a stins, deși nu știam că despre ea e vorba. Știam că, unei anumite femei, îi plăceau atât de mult șalurile foarte lungi și foarte vaporoase, încât tot timpul le purta. În lumina acestui lucru, pe când se plimba cu mașina, unul din capetele șalului s-a prins în roțile automobilului, strangulând-o… Mai jos aveți un video cu Isadora Duncan, dacă sunteți curioși de felul în care dansează.
 
 
Mi-aș fi dorit să văd piesa în regia lui Răzvan Mazilu, iar în rolul principal Maia Morgenstern. De ce? Pentru că am citit niște păreri atât de negative despre Maia în rolul Isadorei, încât nu am cum să nu-mi doresc să o văd și eu și să spulber toate răutățile ce se spun la adresa ei. Unii susțin că volumul vocii este constant prea ridicat și nimeni nu poate schimba asta, alții consideră că domină scena punând în umbră celelalte personaje, că este vizibil faptul că se simte complexată de corpul ei, că și-a pierdut din talent și că trăiește în faima tinereții apuse ș.a. Oare chiar așa să fie?
Check-in – piesa precedentă de teatru la care am fost 🙂

Am fost copil (8)

 
Ne „ascundeam”, ca în fiecare an de altfel, în odaia bună, cu tot arsenalul după noi: hârtie colorată și creponată, creioane colorate, carioci, foarfece, lipici, abțibilduri, șabloane, mărțișoare, eventual ghiocei și multe altele… Eram convinse că nu știa unde suntem noi și ce facem și, cu toate că eram cuprinse de un entuziasm și o încântare fără margini, încercam să facem cât mai puțin zgomot ca să nu ne dăm de gol.
 
 
Mai întâi ne apucam de felicitarea mea, bineînțeles, care mi se părea întotdeauna că ieșea mai bine, era mai frumoasă, mai estetică și mai îngrijită. Desenam inimioare, lipeam pe prima pagină un mărțișor sau un ghiocel, iar pe ce-a de-a doua scriam cu litere mari și neregulate mesajul meu simplu. Mai adăugam un soare, câteva flori, un fluture sau o mariță – detalii de efect – și felicitarea era gata.
 
Felicitarea surorii mele, fiind ce-a de-a doua, nu îmi plăcea. Bine, asta era și ideea, ca a mea să fie mai arătoasă și, implicit, mai lăudată. Fie că eram deja ușor plictisite, fie că nu aveam destule materiale, ideea e că până la urmă încropeam acolo ceva, scria și sora mea câteva rânduri cu o caligrafie exemplară, demnă de toată invidia ce zăcea atunci în mine și uite așa isprava era terminată în doi timpi și trei mișcări.
 
 
Ieșeam tiptil din cameră, plină de emoție, cu felicitarea în mâna mea mică, tremurătoare (pentru că soră-mea era ceva gen hai odată să terminăm și cu asta în timp ce își dădea ochii peste cap, dar o simțeam și pe ea emoționată, degeaba încerca să se ascundă :D). Aruncam o privire în bucătărie și, dacă nu o găseam acolo, o căutam pe afară. Din clipa în care o zăream, mă îndreptam în fugă spre ea fluturând felicitarea și începeam să strig:
 
– Mămiiiiicaaaaaaaaa!!! Laaaaa mulți aaaaaaaaaaani de 8 martieeeeeeeee!!!
 
 
Era un moment deosebit, cu toate că mama știa dinainte ce urmează să se întâmple, iar noi știam că ea știa. Și totuși, momentul avea farmecul lui… Un farmec aparte, cu parfum de primăvară, de ghiocei și de raze sfioase de soare… și de afecțiune…
 
P.S. Fiindcă acum era vraiște în odaia bună, sora mea m-a invitat să facem amândouă ordine. Moment în care, realizând ceea ce-mi cere, am zbughit-o, fără să stau prea mult pe gânduri, în fundul grădinii…  

Și Oscarul merge la…

Mai țineți minte postul despre cele cinci filme de animație nominalizate anul acesta pentru premiul Oscar? Ei bine, aseară s-au decernat premiile (da, știu, am greșit data, îmi cer scuze dacă am dus pe cineva în eroare, nu am făcut-o intenționat). Și ce film animat de lung metraj a luat Oscarul?
Nominalizările au fost:
1. Brave
2. Frankenweenie
3. ParaNorman
4. The Pirates! Band of Misfits
5. Wreck-it Ralph

 

 Și….. The Oscar goes toooooo…..Tadaaaaa: BRAVE!!!! :))
Chiar mă bucur că a câștigat Brave și sunt cu totul de acord, pentru că și mie mi-a plăcut cel mai mult din cele cinci. Este un film care nu te plictisește, ba dimpotrivă, te relaxează și îți dă o stare de bine. Mai jos aveți câteva imagini cu personajele principale:
Scenă din film
Regina Elinor și Regele Fergus
 
 Tripleții
 
Tripleții transformați în pui de urs după ce au mâncat din prăjitura vrăjită 🙂
Prințesa Merida încercând să o scoată din castel pe mama sa transformată în urs, ajutată fiind de pișicherii tripleți 🙂
Vedeți aici toți câștigătorii Oscarurilor.

P.S. Nu uitați, comentarii multe  la Nono înseamnă mulți arbori plantați, adică o Românie mai verde, mai curată, deci români mai sănătoși și cu minți mai înțelepte! 🙂

Seriale VI

1. House M.D.
 
Ce să vă spun despre House. Nu cred că există iubitor de seriale (sau nu) care să nu fi urmărit House, darămite să nu fi auzit de el. Dacă Anatomia lui Grey mi-a deschis apetitul pentru seriale cu doctori, House M.D.  m-a determinat să cred că dacă te atinge un gândac, dacă te scobești cu scobitoarea între dinți sau dacă mergi aerian pe stradă și înghiți o muscă îți poate fi fatal. Cumva bagă sperieții în tine de nu-ți mai vine să ieși din casă, dar te și face să te gândești că oricum vei muri cândva, așa că trăiește și nu-ți mai fă atâtea griji din cauza asta. Cât despre personajul Gregory House, acesta este unul extrem de complex, atât ca om, cât și ca medic. Nici nu încerc să îi fac o descriere pentru că nu aș avea spațiu la câte aș putea să scriu. Doar îl cunoașteți și voi. Sau urmează 🙂 
2. Joey
 
Este personajul din Friends, simpaticul și naivul Joey. Cu siguranță numărul foarte mare de admiratori ai serialului și fanii actorului au stimulat cumva începerea acestei serii, în care nu joacă, din cei șase, decât Joey. Serialul prezintă în continuare viața lui Joey (din punctul în care s-a terminat Friends) care se mută în Los Angeles, acolo unde deja locuia una dintre cele șapte surori ale lui împreună cu fiul ei adolescent. Probabil aveam așteptări mult mai mari din moment ce mi se pare o comedie proastă în comparație cu Friends. Joey este același, dar nu l-am văzut în foarte multe ipostaze care să mă facă să râd cu lacrimi așa cum mi s-a întâmplat de nenumărate ori când am urmărit Friends. Mă chinui să-l termin doar de dragul lui Matt LeBlanc.
3. Once upon a time
 
 
Despre acest serial am citit pe multe bloguri și numai feedbackuri pozitive. La primul episod m-am uitat de curiozitate, am zis că nu strică să încerc să văd cum e, că cine știe, poate chiar o să-mi placă. Și uite așa m-am trezit că termin sezonul 1. Este foarte fain realizat, te ține în priză și de abia aștepți să vezi ce se întâmplă mai departe. Personajele sunt toate (cu două excepții) cele din poveștile și basmele cele mai cunoscute: Albă ca Zăpada, Frumoasa din Pădurea Adormită, Scufța Roșie și multe altele, iar poveștile lor se întrepătrund în una singură foarte subtil și absolut firesc. M-am bucurat să o revăd pe Jennifer Morrison din House M.D., care de fapt interpretează unul din personajele principale. Actorul și personajul meu preferat din acest serial este Robert Carlyle respectiv Mr. Gold/Rumpelstiltskin. Un singur lucru vreau să mai spun: acest serial este singurul în care toți actorii sunt foarte foarte frumoși. Femei sau bărbați, tineri sau adulți, toți arată foarte bine și au niște fizionomii extrem de atrăgătoare, ceea ce nu am mai observat asta la nici un alt serial. 
4. The Lying Game
 
 
Povestea e destul de interesantă, zic eu, dar mi se pare că au lungit-o cam prea mult și pe la finalul sezonului 1 mă plictisisem ușor. Este vorba despre două gemene care au fost despărțite de mici, fiind date spre adopție și care se regăsesc fără ca familiile lor adoptive să afle. Ele pleacă în căutarea mamei lor biologice și pentru asta fac schimb de vieți, punct în care acțiunea devine captivantă. Deși inițial am crezut că sunt două actrițe gemene, am aflat că de fapt ambele roluri sunt interpretate de una și aceeași actriță: Alexandra Chando.
 
5. Necessary Roughness
 
 
Ceea ce m-a determinat să încep serialul a fost o părere conform căreia se aseamănă cu The Good Wife (pe care îl urmăresc la zi, pentru că îmi place acea atmosferă sobră din birourile de avocatură și din sala de judecată, dar și detaliile care înclină balanța în favoarea sau defavoarea acuzatului). Însă, nu e chiar așa. Adică da, se aseamănă, dar nu din perspectiva care m-ar atrage pe mine. Serialul prezintă situația unei femei psiholog care trece printr-un divorț și este nevoită să se stabilizeze financiar pe cont propriu. Astfel, ea acceptă să consilieze sportivi de performanță, politicieni, persoane publice, fiind alocat câte un episod pentru fiecare caz. Cu greu am terminat primul sezon și nu prea mă simt motivată să îl încep pe al doilea. 
 

Când înșelăm emoțional?

Eu am niște dileme. Sau, mai corect spus, niște întrebări la care nu găsesc nici un răspuns logic.

 

Este vorba despre înșelatul emoțional. Ce este și cu ce se mănâncă? Asta încerc și eu să aflu, dar, mai ales, vreau să văd dacă el chiar există. De aceea, lăsând inhibițiile și prejudecățile deoparte, vă propun un exercițiu de imaginație și de gândire.
 
Avem în vedere un cuplu oarecare, stabil. Cu bune, cu rele, fără evenimente deosebite marcante. Fiecare din cei doi parteneri au prieteni foarte buni, de ambele sexe, cu care discută și despre relația dintre ei (așa cum facem și noi, de altfel, – poate că mai mult fetele decât băieții, ați spune unii, dar să știți că nu e așa – atunci când discutăm cu prietenele/prietenii noștri mai mult decât ar dori partenerul/partenera, anumite aspecte ale relației noastre sau cerem o sugestie despre cum să abordăm o anumită problemă etc.) așa cum este și firesc, deoarece consider că e absolut normal și sănătos ca relația în care suntem implicați să nu fie subiect tabu (exceptând anumite situații, pe care nu e cazul să le amintesc acum). Luând în calcul toate acestea, eu mă întreb când anume și în ce situație înșelăm emoțional:
 
1. Partenerii discută despre relație cu prieteni de același sex;
2. Partenerii discută despre relație cu prieteni de sex opus;
3. Partenerii discută despre relație cu prieteni de același sex, dar care sunt bisexuali sau homosexuali;
4. Partenerii discută despre relație cu prieteni de același sex, dar care sunt bisexuali sau homosexuali, ei (partenerii) fiind bisexuali.

SAU1. înșelăm emoțional în oricare din aceste situații, dar atunci când relația ne este afectată în mod negativ?
2. înșelăm emoțional în oricare din aceste situații, atunci când prietenul/prietena cu care vorbim are sentimente pentru noi?
3. înșelăm emoțional în oricare din aceste situații, atunci când (și) noi avem sentimente față de prietenul/prietena cu care vorbim?

Acum, nelămuririle mele sunt: în care din situațiile de mai sus (sau în altele?) înșelăm emoțional? Până la ce punct dezvoltăm relații cu alte persoane ca să nu înșelăm emoțional? Ce este înșelatul emoțional, în ultimă instanță? Atunci când înșelăm emoțional suntem conștienți că o facem? Este posibil să înșelăm emoțional în mod intenționat? Înșelatul emoțional este un simptom al unei relații „defecte”?

Sunt vALLuntar!

Dacă anul trecut am ratat prima ediție a campaniei vALLuntar, ei bine, anul ăsta m-am informat din timp și de prin ianuarie am stat cu sufletul la gură ca să se dea startul celui de-al doilea episod din aceeași campanie, organizată de editura ALL.
Ce condiții trebuie îndeplinite pentru înscriere?
  • să ai un blog, unde, în ultimul an, să fi scris în fiecare săptămână cel puțin un articol în limba română, corect gramatical;
  • să trimiți un mail, până pe 17 februarie, pe adresa loredana.modoran@all.ro cu numele blogului, cele două cărți pe care vrei să le citești și adresa ta.
Ok, și mai departe?
  • vei primi cărțile în perioada 18-24 februarie;
  • recenziile le vei publica pe blogul tău până pe 23 martie.
Care e rezultatul?
  • 15 comentarii la fiecare recenzie înseamnă un pom plantat; ce este peste 15 se acumulează cu alte comentarii de pe alte bloguri și la 20 de comentarii se mai plantează un pom;
  • în felul ăsta, noi, vALLuntarii, vom planta o pădure cu ajutorul ROMSILVA 🙂
Pot să spun că această campanie este exact pe gustul meu și se pliază perfect pe dorințele mele. În afară de faptul că ne pune la dispoziție gratuit cărțile preferate, prin campania Mai multe cărți, mai multe șanse, All ajută și România să devină mai verde, dar încurajează și cititul și voluntariatul. Cine poate să reziste și să nu răspundă provocării? 🙂
 
Acestea fiind spuse, nu mai rămâne decât să participăm cât mai mulți și, în cazul în care nu se poate, să lăsăm inhibiția deoparte și să comentăm cât mai multe recenzii! Eu m-am înscris deja, mi-am ales și cărțile (de-acum urmați voi :D) și ce să vă mai spun, vă aștept cu drag și pe blogul meu să lăsați comentarii ca să plantăm împreună o pădure maaaare! 🙂
 
Mai multe detalii despre campanie aici.

Gangster Squad

E vineri!! Nu-i așa că vă zboară gândurile spre weekend? Nu-i așa că de abia așteptați să dormiți mai mult mâine dimineață, să ieșiți seara la o plimbare sau să leneviți în pat și să urmăriți un film bun? Ei bine, cel puțin privind ultima parte vă pot fi de ajutor, pentru că vreau să vă vorbesc despre filmul pe care l-am văzut duminica trecută la cinema: Gangster Squad.
 
 
Am fost mai multi și atunci când am aflat la ce gen de film mergem (oricum nu prea aveam de unde alege), am zis că e clar, filmul e pentru băieți. O să înțepenesc 2 ore si ceva pe scaunul ăla și pentru ce? Ca să văd niște idioți cum își zboară creierii, pentru că nu-și pot ține orgoliile în pantaloni… Mă credeți dacă vă spun că nu vroiam să se mai termine? :))
 
Prima scenă din film m-a dat gata (în sensul că încă nu ajunsesem la stadiul de „vreau să dureze toată noaptea”…): un patul lui Procust modern, adică unu’ legat de mâini și de picioare de două mașini, care pornesc în trombă, în același timp, și îl despică pe respectivu’ în două… Epic. Mai trec câteva minute… Vorbărie… Bla bla bla. Îmi dau eu seama cam despre ce e vorba. Și apoi: boss-ul cel mare supărat pe angajați, le aplică o lecție și își încheie socotelile cu ei încuindu-i în lift și dându-le foc. Supeeeer… 
 
După aceea, înțeleg eu că un polițist șmecher tare vrea să îi facă capătu’ lu’ the big boss. De abia de aici a început mie să-mi placă. Adică îți trebuie ceva calități ca să îl prinzi pe picior greșit pe cel mai mare mafiot din Los Angeles, nu? Își adună ăsta o echipă de cei mai buni dintre cei mai buni și îi pun lu’ the big boss bețe în roate cât cuprinde. Adicătălea ce, e big boss mai prejos și nu le-o poate întoarce? Eheeeee, și încă cum… 
 
Așa cum v-am obișnuit, nu vă dau prea multe amănunte. Dar așteptați-vă la multe arme albe și de foc și să nu credeți că scapă vreunul prea ușor. Mulți, chiar neașteptat de mulți, dau ortu’ popii în filmul ăsta. Aaa, era să uit de nelipsitul triunghi amoros din filmele cu big boși, adică de gagica lu’ the big boss care devine amanta unuia dintre polițiști… Credeți că scapă teafără? 😀
 
În concluzie, filmul MERITĂ văzut. Nu trebuie să vă placă filmele de acțiune ca să îl savurați pe ăsta (fapt dovedit de subsemnata!). Și să țineți cont de faptul că sunt o groază de momente amuzante, care te fac să râzi aproape ca atunci când ai văzut prima dată Mr. Bean. Bine, sunt și scene ușor exagerate și partea din final (confruntarea dintre polițistul șmecher și the big boss) prea puțin spectaculoasă după așteptările care le aveam eu, dar, cu toate astea, chiar nu regret că l-am văzut. 
 
Trailer
Ce ziceți? V-am convins? 😀

Muzica în funcție de stare

Dacă m-ați întreba ce muzică ascult, v-aș răspunde simplu: Orice. Dar nu oricând.
 
Muzica… Muzica este o izbucnire a sufletului, zice Frederick Delius. Îi dau dreptate, pentru că îmi plac sau, mai bine zis, agreez aproape toate genurile, însă cu o singură condiție: muzica pe care o ascult să sugereze starea pe care o am în acel moment. De ce? Pentru că așa îmi mențin binedispoziția sau îmi alung frustrările, supărarea, enervarea, tocmai prin faptul că le accept și le dau frâu liber:
  • zdrăngănele (comerciale): chef de zbânțuit și de ieșit în cluburi;
  • rock/folk românesc: rar, dor de liceu (folkul, mai ales, îmi aduce aminte de anumite ore, care, deși atunci erau incredibil de tensionate, acum râd când îmi amintesc :D);
  • clasică (mai mult Nocturnele lui Chopin): de obicei, în sesiune, pentru că mă calmează ca să pot asimila cunoștințele sau atunci când am o stare de relaxare aproape ireală, ceea ce îmi oferă răbdarea de care am nevoie ca să ascult o astfel de muzică;
  • uneori mă satur și mă plictisesc de toate, de aceea intru pe blogul lui Alin pentru varietate;
  • Lana del Rey: o pun separat, pentru că melodiile ei îmi creează o stare aparte, așa cum nici o altă melodie nu mi-a creat vreodată: mă văd apucându-mă de rele, gen fumat, alcool, droguri, sex cu (ne)cunoscuți etc. :)))
  • muzică românească veche: dor de copilărie… (și mă face să îmi pun cel mai des întrebarea ce naiba mi-a plăcut atunci la melodia asta?!);
  • hip-hop românesc: în momentele în care sunt extrem de dezamăgită de ceva anume și ofticată pe viață bla bla bla, merge muzica asta;
  • celelalte: adică muzica de care nu îmi aduc acum aminte sau pe care o ascult din când în când, dar niciodată din proprie inițiativă (gen manele sau hard rock. Deci, nu țin cu nici o gașcă așa că no offense!) sau pur și simplu celelalte genuri de care nu am pomenit, nu le ascult decât foarte rar și în anumite conjucturi.
Ar mai fi o situație de precizat: în momentele în care vecinii mei de deasupra (cunoscuți și sub numele de scenă junglaticii…) încep să se alerge prin tot apartamentul, să se bată, să se zbiere unii la alții, să joace fotbal prin casă, să izbească dulapurile de podea (altfel nu-mi explic zgomotele alea îngrozitor de enervante de la 7-8 a.m.) etc. și când nici bătutul insistent în țeavă cu ustensila aia de bătut carne nu funcționează, îmi pun pur și simplu căștile în urechi și dau play la ce nimeresc în playlist…

Mai jos am inserat melodia pe care o ascult obsesiv în ultima vreme (adică una din trei :D). Curios e că prima dată când am ascultat-o nu mi-a plăcut deloc la început și, după ce am ajuns la final, am pus-o pe repeat 🙂 Și videoclipul este foarte frumos. Partea care îmi place mie cel mai mult este atunci când curg picături de pe aripile îngerului, picături pe care eu le interpretez, cu ajutorul vastelor mele cunoștințe de filosofie, psihologie și artă, ca fiind lacrimi… (minutul 2:44) 

De ce țipăm?

Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:
– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
– Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înţeleptul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
 
Maestrul întrebă din nou:
– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept.
 
Atunci el îi lămuri:
– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevarul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari. Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.
 
În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
– Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.” Mahatma Ghandi
 
Mi-a atras atenția povestea asta pentru că eu sunt una din acele persoane care țipă când se enervează sau, cel puțin, am impulsul ăsta sub care cedez de foarte mult ori. Acum aș minți dacă aș spune că m-a pus pe gânduri, m-a determinat să regândesc problema și că m-a schimbat după o simplă citire. Într-adevăr, este o pildă frumoasă într-un ambalaj frumos și care mi-a făcut plăcere să o citesc. DAR citirea unor metafore inspirate e totuși prea puțin ca să-mi schimbe total gândul și fapta. Cu dulcea împăcare cum rămâne? 😀

Inițial, nu aveam de gând să public ceva astăzi, dar dacă tot am dat peste povestioara asta drăguță, am zis să o împărtășesc cu voi (în cazul în care nu ați citit-o deja, că e peste tot pe net :D) ca să începeți și voi ziua liniștiți și relaxați, așa ca mine 🙂

Răspândirea numelui meu

Am descoperit recent un site super tare! Se numește nume.ottomotor.ro și face următorul lucru: odată introdus un nume de familie în căsuța de căutare din partea stângă, îți arată pe hartă (harta României, dar și a Moldovei) răspândirea numelui tău. Interesant, nu? Mi-am căutat numele meu și uite ce rezultat mi-a dat:
 
 
Curios e că, exact în zona unde e bulina roșie mai mare m-am născut și am crescut eu 🙂 Deci, mă gândesc că acest sistem de cartografiere este destul de precis.
 
Site-ul a fost creat de inginerul român, Florin Lupan, stabilit în Berlin, care dorește să indexeze cât mai multe nume din România cu ajutorul cărților de telefoane, ca să cartografieze frecvența numelor de familie românești, raportată la diferite zone ale țării. Platforma este încă în construcție.

Blogul lui Dr. Oz

De săptămâna trecută, mi-am completat blogrollul cu blogul Doctorului Oz.

 

Pe Dr. Oz eu îl știu de vreo 7 ani (zic de parcă l-aș cunoaște personal :D), de când i-am descoperit emisiunea de pe EuforiaTV. Pe mine, în general, nu mă atrag emisiunile despre sănătate/medicină pentru că sunt plictisitoare și mă sperie, în sensul că vine un specialist și începe să turuie într-un linbaj numai de el știut niște afecțiuni, analize și tratamente de îți vine să mori atunci pe loc ca să nu ajungi să trăiești vreo experiență despre care vorbește el/ea. Dar emisiunea lui Dr. Oz nu este deloc așa și tocmai de aceea îmi și place atât de mult. Este o emisiune de sănătate dar și de divertisment, relaxantă, dar care te ține în priză și din care înveți multe lucruri utile. Față de multe alte emisiuni de sănătate/divertisment, la final nu consideri că ai pierdut timpul urmărind-o.
 
Totodată, și stilul lui ca prezentator este pe gustul meu. Faptul că adoptă o strategie gen să învățăm prin joacă (vine tot timpul cu diferite machete, quizuri, desene ilustrative, grafice, statistici etc.) face ca totul să pară mai simplu decât este de fapt. Un alt mare plus îl are din partea mea și pentru limbajul accesibil pe care îl folosește și care e de mare efect: oricât de complicat ar suna afecțiunea, atunci când îl asculți pe Dr. Oz e imposibil să nu o înțelegi.

Recent, am dat și peste blogul lui personal, unde are o grămadă de articole despre tot felul de aspecte ale vieții cotidiene în ceea ce privește sănătatea noastră. Blogul face parte dintr-unul mai amplu blog.doctoroz.com, ce conține mai multe secțiuni (Oz ExpertsIs this right for you?You wanted to knowFood Doc ș.a), printre care și The Oz Blog. Acesta e unul foarte aerisit, cu articole foarte interesante și, ceea ce apreciez cel mai mult, scrise la subiect și fără a intra foarte mult în detalii, ci doar atât cât să înțelegi esențialul. 

Doctor Oz, pe numele său întreg Mehmet Oz, este specialist cardiolog, de origine turcă, iar din 2009 este și prezentatorul emisiunii The Dr. Oz Show. A scris numeroase lucrări de cercetare, dar și cărți despre sănătate și lifestyle. Câteva dintre acestea se găsesc și la noi în limba română (vedeți aici). Eu îl admir foarte mult pe omul ăsta, pentru că, pe lângă responsabilitățile pe care i le impune slujba de medic și care înțeleg că nu sunt simple și nici puține la număr, își găsește timp să prezinte emisiuni sau să scrie articole destul de des pe blog ca să ne explice și nouă, celorlalți, ce se întâmplă cu noi și cu organismul nostru. Vă invit să îi răsfoiți blogul pentru că nu îl veți considera timp pierdut!

Filme animate nominalizate la Oscar în 2013

Știți deja că îmi plac filmele de animație mai mult decât cele normale și muuult mai mult decât desenele animate. Ei bine, le-am vizionat pe toate cele 5 care sunt propuse pentru premiul Oscar la categoria Cel mai bun film animat. N-oi fi eu specialistă (deci nu trebuie să luați de bun tot ce citiți mai jos), dar am câteva păreri după cum urmează 🙂
 
1. Brave – O nouă producție Pixar în parteneriat cu Disney (adică se vede mâna de grafician marca Pixar…). Mi-a plăcut cel mai mult din cele cinci. Este un film relaxant, plin de culoare și de amuzament. Exact cum îmi place mie. Prezintă povestea prințesei Merida, o adolescentă rebelă, cu părul creț și roșul ca focul, dar și o arcașă pricepută. Problemele apar atunci când vine timpul ca ea să se căsătorească, deoarece Merida dorește să-și creeze singură destinul și nu să se supună normelor unei tradiții impuse cu atâta înverșunare de mama ei, regina Elinor (vocea aparținei Emmei Thompson, cea care a interpretat-o pe Nanny McPhee). De aceea, fata apelează la o vrăjitoare ca să-și schimbe mama, dar efectul este pe cât de surprinzător, pe atât de periculos. Urmăriți filmul și veți vedea despre ce vorbesc. Îl recomand!
 

 

2. Frankenweenie – Acesta în mod cert nu este pentru copii! Spun asta pentru că tot filmul este alb-negru, coloana sonoră e cam creepy, este un pic neobișnuit pentru că au fost golosite păpuși și nu desene, iar acțiunea e destul de înspăimântătoare pentru un copil, chiar dacă valorile pe care le promovează sunt dintre cele mai nobile: prietenia, iubirea față de animale, devotamentul. M-a plictisit un pic la început până m-am obișnuit cu atmosfera, după aceea chiar eram curioasă să văd dacă poate exista vreun happy end la un astfel de film 😀 Victor Frankestien, pasionat de științe, reușește să facă un experiment macabru: îl aduce înapoi la viață pe unicul și devotatul lui prieten, cățelul Sparky. Vestea se împrăștie și orașul devine un loc primejdios când colegii invidioși pe Victor, încearcă același experiment: creveți de mare mâloși și distrugători ca niște pixies, broasca țestoasă Sally devine uriașă, o pisică, care avea un liliac în gură în timpul experimentului, devine un mutant cu aripi și coadă ș.a. Cu toate astea, Victor dorește să demonstreze că Sparky este același cățel cuminte, jucăuș și iubitor ca și înainte de accident, dar oamenii vor să-l ucidă. 
 

 

3. ParaNorman – Un alt film care ar îngrozi copiii, cu zombi, vrăjitoare și muuuulte țipete. Mi-a adus aminte de cărțile lui R.L. Stine. Norman este un copil introvertit, fără prieteni, respins de ceilalți copii pentru că este diferit: poate vedea și vorbi cu oameni și animale moarte. Unchiul său află modalitatea prin care se poate rupe blestemul, dar moare înainte de a-i da prea multe detalii. Băiatul trece prin clipe înfiorătoare pentru a o învinge pe vrăjitoare care l-a blestemat, însă nu singur, ci cu cei care, în final, îi vor fi buni prieteni.
 

 

4. The Pirates! Band of Misfits – Este al doilea în lista preferințelor din astea cinci filme (nu de alta, dar îmi plac filmele de animație care să mă binedispună și să mă înveselească). Primul lucru pe care l-am observat a fost personjale ca de plastilină (ca în videoclipul ăsta). Acțiunea e tipic piraterească 🙂 În ultima vreme, nu prea îi surâde norocul Căpitanului Pirat: întâlnește doar vase de copii, nudiști, fantome etc., iar acestea nu au aur. Însă, când întâmplarea face ca el să atace vasul pe care se afla însuși Charles Darwin, situația ia o turnură neașteptată, mai ales atunci când Căpitanul Pirat află că papagul său era, de fapt, o specie de pasăre foarte rar întâlnită.
 

 

5. Wreck-It Ralph – În sfârșit un film pentru copii. Este o colecție de personaje din jocuri video, însă personajul principal este Ralph Strică-Tot, care dorește să câștige o medalie pentru a dovedi că poate fi și personaj bun, nu numai rău. Pe parcursul acțiunii și-așa întortocheate, se împrietenește cu Vanellope, un personaj din alt joc și, împreună, reușesc să descoase ițele și să ducă finalul filmului spre un happy-end previzibil. A fost drăguț filmul, dar nu m-a captivat foarte mult. Probabil cei care sunt înnebuniți după jocurile video îl vor agrea mai mult.

Acestea fiind spuse, chiar sunt curioasă care din aceste cinci filme va câștiga Oscarul, pentru că sunt toate foarte diferite între ele, nu numai ca acțiune, dar și ca imagine, grafică și design. Dar vom trăi și vom vedea. Până atunci, enjoy it! 

Vreau să schimb adresa blogului

De mult timp vreau să fac asta, dar eu sunt exact ca în vorba aia: nu lăsa pe mâine ce poți face azi; lasă pe… poimâine.

 

Vreau să schimb adresa blogului pentru că e totuși puțin prea complicată. Bine, pentru mine nu mai e, însă e dificil de reținut pentru cei care intră, le place ce văd și ce citesc și vor să revină. Probabil, atunci când vor să și-o amintească, le vine în minte ceva de genul న్న తం పచ్చని బీన్ ద్రాక్ష… Totodată, am vaga impresie că asta era și o regulă dintr-alea fundamentale în ale bloggingului, și anume poți să-i dai blogului chiar și nume kilometrice, însă adresa să fie cât mai simplă. Nu mă prea iau eu după reguli de SEO, optimizare bla bla bla în primul rând pentru că nu le înțeleg pe toate și în al doilea rând pentru că nici măcar nu am bunăvoință să încerc să le înțeleg, dar știu că încalc această regulă fără nici un pic de jenă încă de la începutul începutului.
 
Dar cum niciodată nu e prea târziu, m-am gândit că a venit timpul pentru schimbarea asta. Așa că am început să mă gândesc la nume pentru adresa blogului, una simplă, scurtă, ușor de reținut, dar nu ceva abstract, ci un derivat de la numele meu sau care să aibă legătură cu titlul blogului. Ei bine, de abia aici am dat de greu pentru că multe din variantele la care m-am gândit sunt deja luate. În afară de asta, am și un nume al naibii de comun (Ana-Maria), care nu-mi oferă prea multe variante:
  • aniana.blogspot.com – așa am și conturile de Facebook și Google și așa mă știe toată lumea, plus că așa sunt strigată de prieteni/colegi/familie (adică Ani sau Ana). Din păcate este luat.
  • anne.blogspot.com – chiar îmi place cum sună și ar fi fost perfect chiar dacă e numele meu englezesc, dar, din nou, e indisponibil.
  • anette.blogspot.com – deși nu e varianta care mă mulțumește cel mai mult, am încercat-o și pe asta. Ce credeți? Unavaible!
  • anamaria/ana-maria/annemarie/anemarie.blogspot.com – și multe alte derivate ce pornesc de la cele două prenume sunt „ocupate” și nici nu prea vreau ceva de genul acesta, e prea banal.
  • anamuraru/anamariamuraru.blogspot.com – este singurul disponibil la care m-am gândit, însă nu-mi place mie. Nu vreau să-mi folosesc numele de familie sau numele întreg pentru că ar da o tentă prea formală și nu vreau asta. Nu sunt nici persoană publică, nici cine știe ce personalitate ilustră, pe care nimeni nu o cunoaște după numele mic, ca să aleg varianta asta. Aici este locul meu personal și intim, unde scriu subiectiv despre lucruri subiective și tocmai de aceea numele meu de familie nu are ce căuta.
Acum, am rămas fără opțiuni și apelez la voi și la creativitatea voastră. Dați-mi o sugestie, o recomadare, o părere, un gând, o idee de la care să pornesc, un hint, orice, deci ORICE, dar care să aibă legătură cu numele meu, al blogului sau cu profilul blogulului. M-ar ajuta foarte mult!

P.S. Am încercat să fac un experiment, iar în poză am pus numele blogului în limba bască cu ajutorul îndoielnicului google translate… 🙂

Câteva filme din 2012

1. Upside Down – Este un film bazat pe o idee creată de o imaginație bogată. Este vorba de o realitate cu totul aparte, unde gravitația acționează în dublu sens, separând lumea săracă (de jos) de cea înstărită (de sus), fiind interzisă trecerea între ele. De fapt, filmul prezintă povestea de dragoste aparent imposibilă dintre Adam și Eden, pentru că aceștia fac parte din lumi diferite. Urmăriți filmul și aflați cum sfidează cei doi legile gravitației și ale societății, pentru ca finalul lor să fie unul fericit.
 
 
2. The Queen of Versailles – Pot spune că titlul m-a atras teribil și chiar nu mă gândeam că ar fi vorba despre altceva decât despre o regină impozantă de la curtea franceză în cine știe ce context istoric întortocheat. De aceea nici nu m-am mai uitat la trailer. Și rău am făcut! Pentru că filmul (e impropriu spus film) este nici mai mult nici mai puțin decât un documentar despre proprietarii celei mai mari case din America și traiectoria lor prin viață până în punctul actual. Nu am urmărit toate cele 90 de minute, ci doar la început un pic și apoi pe sărite, însă ideea am prins-o: un fotomodel, un miliardar, 8 copii, diferență de vârstă de 30 de ani, vor să aibă cea mai mare casă din America pentru că pot, și nu orice fel de casă, ci una cu o arhitectură inspirată de Palatul Versailles. În casa asta vor de toate: sală de biliard, de bowling, teren de tenis, spa, piscine, scenă pentru reprezentații pentru copii ș.m.a. că nici nu le mai țin minte. Dar eu îmi pun o singură întrebare: dacă banii îți curg gârlă și ai tot ce îți dorești acasă la tine, ce motiv mai ai să mai ieși vreodată din casă?! Noroc de criză, că le-a stricat planurile :))
 
  
3. Hotel Transylvania – Vă mai spuneam și aici că nu mă omor după desenele animate. În schimb, filmele animate le urmăresc oricând cu mare plăcere. Filmul de față l-am văzut tot pe orbește (adică nu am urmărit trailerul prima dată), pentru că știam sigur că o să-mi placă (încă nu am descoperit filmul animat care să mă plictisească). Povestea este drăguță: proprietarul Hotelului Transylvania, Dracula, a construit hotelul special pentru un anumit eșantion de clienți, adică numai pentru monștri 🙂 Totodată, hotelul este ferit de orice suflare omenească, deoarece se consideră că oamenii vor să extirpe creaturile monstruoase, de aceea este proiectat cu numeroase măsuri de siguranță. Cu toate astea, un tânăr (om) reușește să se infiltreze, din întâmplare, în hotel. Aaa, era să uit de un personaj important: fata lui Dracula, Mavis, de abia ajunsă la majorat (118 ani). De abia acum începe aventura 🙂
 
Mavis, varianta liliac 🙂

 

4. The Twilight Saga: Breaking Down Part II – Pe acesta l-am văzut la cinema, dar nu am mai scris articol separat ca de obicei. Dacă o făceam, nu mai aveam ocazia să spun următorul lucru: conform „fanilor”, filmul are șanse să câștige o tufă întreagă de zmeure de aur, la câte nominalizări are (11). Ce pot să spun, la cât de mult mi-au plăcut cărțile când le-am citit și la cât de mult am așteptat ecranizările, mai are rost să fac pretenții? Aș minți dacă aș spune că am fost 100% captivată, drept dovadă chiar mi s-a reproșat pe durata filmului că mă comport de parcă l-am văzut deja. Păi da, în mintea mea îl văzusem de jdemii de ori și nici o versiune nu era atât de monotonă. În concluzie, … mda.
 

5. Snow White and the Huntsman – Măcar în filmul ăsta Kristen Stewart e ceva mai mult apreciată. Deși nu face parte din actrițele mele preferate (mai ales din cauză că aproape tot timpul, în orice film, are o expresie a feței de parcă e în durerile facerii), aici nu m-a deranjat extraordinar de mult. Acțiunea filmului este ok, dar parcă anul ăsta prea ne-au invadat Albele ca Zăpada 🙂 Aici este vorba despre o alianță între pradă și vânător, în încercarea de a detrona Regina cea Rea. Voi ce credeți, vor reuși? 🙂 

 

Am fost copil (7)

Era 5 decembrie, una din cele mai ninse zile de iarnă. 

 

Fetița era la străbunica ei. De obicei, ea mergea la grădiniță până la vacanța de iarnă, din cauza celor trei kilometri de drum pe care îi avea de străbătut până la instituție, prea dificili pentru ea la 5 ani în timpul iernilor nemiloase, reluând grădinița din primăvară, dar uneori stătea acasă și în zilele cu vreme neprietenoasă. În acest timp, ca să nu stea singură acasă până se întorceau părinții de la muncă, se ducea la străbunica ei, unde își petrecea timpul într-un mod foarte plăcut pentru amândouă: pentru străbunică pentru că nu se mai simțea singură și zglobia fetiță îi mai alina din durerile celor aproape nouăzeci de primăveri, iar pentru fetiță pentru că auzea povestiri fascinante, unele pline de iubire, altele pline de durere, altele foarte amuzante, trăite într-un timp demult apus și cu oameni care nu mai erau printre noi. Cu excepția unei femei puternice, curajoase, cu o inimă uriașă, dar a cărei fapte din tinerețe au fost judecate și sancționate de mulți care credeau că au dreptul să o facă. Străbunica noastră.
 
 
Fetița privea pe gemulețul dublu la ninsoarea care continua să cadă fără oprire peste drumurile deja acoperite de un strat gigantic de omăt. Folclor românesc răsuna ușor din aparatul de radio, setat pe Radio Iași. Deodată fetiței îi vine o idee. Își întoarse privirea spre bătrână și o vede căzută pe gânduri, adâncită de cine știe ce alte amintiri pline de învățăminte. 
 
– Mămuco, matale ai bani de medicamente?
– Deh, nu prea am, draga mamii, dar mă descurc cum pot.
Plină de entuziasm, zise:
– Dar de ce nu îți pui și matale papucii la ușă să îți aducă Moș Nicolae medicamentele? Ca să nu mai cheltui banii și să ai pentru pâine, zahăr, ulei…
Străbunica râse amar, vizibil încurcată:
– La mine nu mai vine Moș Nicolae.
– De ce?
– Eu sunt bătrână, draga mamii, iar el vine numai la copii.
– De unde știi? Poate că vine și la matale dacă îți pui papucii la ușă.
Străbunica continuă să râdă, nemaiștiind ce să spună.
 
 
La plecare, fetița îi reaminti:
– Mămuco, să-ți pui diseară papucii afară lângă ușă, da?
Bătrâna începu din nou să râdă, dar de data asta confirmă:
– O să-i pun, draga mamii, o să-i pun…
Mulțumită că a convins-o în cele din urmă, fetița plecă fericită.
 
 
A doua zi, fetița ajunge la aceeași oră și, nerăbdătoare, întreabă dacă Moș Nicolae i-a adus medicamentele străbunicii.
– Nu a venit, draga mamii. Ți-am zis că la mine nu mai vine…
Dezamăgită peste măsură de obrăznicia Moșului, fetiței îi răsare un gând dureros în minte. Își întreabă, resemnată, străbunica:
– Nu ți-ai pus papucii la ușă, nu-i așa?
 

The Hobbit: An Unexpected Journey

Stiu ca sunt mai mult absenta pe blog in ultimul timp, insa asta e ceva ce nu o fac intentionat. Chiar mi-e dor sa scriu si am multe de impartasit despre Craciunul ce aproape a trecut, dar ma voi revansa incepand chiar de acum. Dar postul acesta nu este despre sarbatori, ci despre unul din filmele la care am fost la cinema si despre care nu am mai apucat sa scriu.

 

Hobbitul. Parerile sunt strasnic impartite si de data asta. Eu am citit si cartea de vreo doua ori si am vazut si Stapanul Inelelor (nu va mai zic de cate ori). Adica stiam despre ce era vorba, stiam aproape tot timpul ce urmeaza, stiam ca dureaza mult, dar mai stiam si faptul ca este plin de efecte speciale. Si nu am fost dezamagita la capitolul asta. Eu apreciez efectele speciale bine realizate la un film, iar acesta nu ar mai fi avut aceeasi valoare, acelasi farmec, nu l-as mai fi asteptat si nu mi-ar mai fi placut atat de mult, pentru ca, hai sa recunoastem, fara efectele astea ar fi fost un fiasco total si ar fi ramas in memoria oamenilor drept filmul ala cu niste pitici, un lungan si o aratare… In schimb, filmul este captivant, cu o coloana sonora ce iti da fiori, cu masti si costume minutios gandite si lucrate, puse in valoare de actori talentati.
Citisem inainte un articol conform caruia unora dintre spectatori le-a fost rau, fizic vorbind, dupa vizionarea filmului, fapt cauzat de durata acestuia mult prea mare pentru un film 3D. Ei bine, daca atunci am fost sceptica si usor indignata de tot articolul, va spun sincer ca am simtit pe pielea mea un disconfort aproape pe tot timpul filmului, exceptand scenele de care eram total captivata. In primul rand, m-au durut ochii foarte, foarte, dar foarte tare. Mi-am dat jos ochelarii 3D de nenumarate ori pentru ca nu ii mai suportam. De la asta ma simteam si un pic ametita si aveam o stare generala aiurea. Acum ma gandesc ca poate e si Placebo un pic, dar nu bag mana in foc. Asta ca sa nu mai pomenesc ca am amortit de trei ori pe fiecare parte si, la final, ma simteam ca o baba osteoporizata
Lasand la o parte asta, pot sa spun ca filmul a fost pe masura asteptarilor mele. M-am bucurat, m-am intristat, m-am inspaimantat odata cu personajele, ce mai, filmul asta m-a facut sa trec prin toate starile posibile pe care le poti avea in postura de spectator la cinema, ceea ce ma face sa nu il pot uita prea curand. De fapt, sunt extrem de nerabdatoare sa-l mai vad o data 🙂

Premiera

Asta e primul meu articol scris si publicat de pe primul meu smartphone, Samsung Galaxy Fit. Este doar un test. De aceea va rog sa fiti intelegatori. E de ajuns ca scriu ca o analfabeta. Gadil tastele astea de parca ar frige. Ar trebui sa ma exprim mai sintetic, dar v-as spune atat de multe despre cum e acasa unde nu prea ma mai simt acasa, dupa trei luni in “dulcele targ al Iesilor”. Pe scurt e… un frigalau de imi vine sa ma urc pe vatra sobei (pe care nu o am) si sa ma mai dau jos de Pasti.. Imi place iarna dar nici chiar in halul asta!
P.S. Deci poze nu pot pune…

Lines from movies (16)

Despre Dark Shadows v-am vorbit aici. Acum, însă, după ce l-am downloadat pentru că sora mea vrea să-l vadă, mi-am reamintit de o scenă foarte amuzantă de la începutul filmului. Poate că cei care nu au văzut filmul nu vor înțelege ce e de râs (caz în care vă recomand să-l vizionați) și de aceea o să și explic puțin: Barnabas (personajul din imagine) este dezgropat, din întâmplare, după 200 de ani, iar după ce ucide toți muncitorii de pe șantierul respectiv, vede reclama de la McDonalds, dar el crede că M-ul vine de la Mephistopheles, o altă denumire a celui cu codiță și cornițe, cu care are el treburi neterminate… :))

De azi renunț!

M-am gândit eu așa, deodată, să renunț de tot la anonimat. De ce am ales, în primul rând, să-mi ascund identitatea? Deși a ascunde mi se pare mult spus, mai potrivit e a omite. Am omis să dezvălui cine sunt din mai multe motive:
  • nu știam ce fel de blog vreau să am: acesta nu este primul meu blog (am specificat asta și aici); pe acesta mi l-am făcut de dorul celuilalt, deși nu aveam de gând să continui cu tema primului blog. Ambele au aceleași nume, dar am vrut ca acesta să aibă și o tentă personală, să fie și despre mine. Ei bine, până la urmă, este în totalitate personal, cu toate că articole extrem de personale, să le zic așa, scriu de puțină vreme (primul este acesta)
  • nu știam nimic despre blogging: primul blog a fost o joacă, nu m-am ocupat de el la modul serios, de aceea atunci când l-am inițiat pe acesta nu știam aproape nimic despre blogging. Bine, nu sunt expertă nici acum, după un an jumate, dar am mai învățat câte ceva, singură. Eram nouă în domeniu, nu aveam de la cine să învăț, fiindcă nu cunoșteam pe nimeni cu blog pe blogspot. Am intrat pe o grămadă de forumuri și site-uri cu tutoriale, care fie m-au lămurit, fie m-au descurajat, fie mi-au creat iluzii, fie m-au băgat și mai mult în ceață etc. 
  • perioada asta de un an și jumătate a fost una în care am experimentat foarte mult: începând de la aspectul blogului, care a avut cel mai mult de suferit mai ales la început și până la tehnici de promovare. Nici acum nu știu în totalitate cum stă treaba, dar măcar nu mai e totul chineză curată. Și cumva mi-am cam dat seama ce și cum vreau să fie și să arate
  • la început, nu aveam nici un limbaj foarte bine pus la punct, dar nici un stil de scris. Ceea ce mi se pare foarte logic, mai ales a doua parte. De abia acum simt că ușor-ușor îmi dezvolt un stil personal, pe care numai exercițiul îl poate forma. Până nu demult, eram destul de nesigură de modul meu de exprimare, îmi era destul de greu să transpun în cuvinte sentimente, idei, experiențe
  • ce vor crede ceilalți despre mine? o altă problemă de care îmi făceam, poate, cele mai multe și mari griji era atitudinea bloggerilor cu greutate (cu care intram în contact mai mult sau mai puțin) față de blogurile noi, dar am văzut că sunt destul de înțelegători și unii te și ajută (dacă le ceri ajutorul) fără să te desființeze prea mult. Mai important decât bloggerii, însă, erau cunoscuții care îmi citeau blogul. Eu nu vorbesc foarte mult despe mine și nu cu oricine (cred că aici am explicat destul de bine aspectul ăsta, nu are rost să îl reiau) și de aceea nu știam la ce reacții să mă aștept, având în vedere că aici pot afla o tonă de lucruri despre mine pe care nu le-aș fi spus niciodată cu voce tare 🙂
Ei bine, acum observ că:

  • cine trebuie să știe de blog, știe 🙂
  • chiar și înainte, dacă vroia cineva cu adevărat să afle cine sunt, cu puțin efort reușea (lucru dovedit!)
  • încep să-mi formez stilul, ceea ce mă face să spun ce am de spus cu mai multă încredere
  • primesc review-uri pozitive, ceea ce iarăși mă încurajează. Mă bucur că s-a înțeles faptul că așa mă exprim cel mai bine și în felul ăsta mă desfășor eu (oricum, unii dintre voi aveți deja argumente încât să mă considerați o ciudată – ceea ce e ok -, ce mai contează unul în plus? :)) )
  • blogul îmi aduce câteva avantaje care îmi plac mult, deci nu renunț la el :))

 

Prin urmare, ar trebui să mă prezint oficial, nu? Bună, eu sunt Ani/Ana! Bine ai venit pe blogul meu! 🙂
 

Pantofi imposibili

Sau mai bine zis, imposibil de mers cu ei, pentru că dacă vrei să-i probezi, nu cred că vei întâmpina probleme. I-am găsit pe pinterest.com la categoria intitulată Shoes to die for or in. Părerea mea e că mai bine se potrivește a doua variantă, fiind mult mai probabilă. Oricum, îți distrugi degetele, tălpile, gleznele, coloana vertebrală și poate îți mai rupi și altceva la căzăturile pe care le vei lua, în cazul în care vei încerca să faci doi pași cu ei. I-am selectat pe cei care mi s-au părut mai frumoși, mai interesanți, mai inventivi. Cu unii, zic eu, chiar se poate merge (mai ales primele două modele), deși confortul cred că e minim.
 
Mult mai multe modele găsiți aici.

Moșul tot moș rămâne…

 
Ziua de 6 decembrie este, în fiecare an, un prilej minunat, legal și sigur de a te lăuda și de a fi lăudat. Încă de aseară aud încontinuu oameni care îl ridică în slăvi pe Moșul cel dintâi darnic, Nicolae. Chiar și cei care nu au primit decât bețe frumos ornate cu fundițe colorate nu se pot abține să nu spună tuturor asta (sau, eventual, să o și arate prin cel mai la îndemână mijloc din zilele noastre, facebook).
 
Ei bine, Moșule, ce pot să-ți spun decât Felicitări! Ai reușit și anul acesta să aduci răsplată, emoție, entuziasm, dezamăgire, invidie, după caz… Dar cu mine cum rămâne? Da, ai citit bine, cu MINE cum rămâne?
 
Eu chiar nu înțeleg cu ce te-am supărat anul ăsta atât de tare, încât să procedezi în felul acesta! Până acum ai venit mereu, mai bogat sau mai modest, dar să știi că întotdeauna te-am apreciat și m-am bucurat nespus de ce mi-ai adus… Și când a fost vorba despre păpușa barbie care a fost modelul pentru toate colecțiile mele de primăvară-vară și toamnă-iarnă pe care le-am creat (și care, până la urmă, și-a găsit sfârșitul odată cu una dintre cele mai rele crize de furie ale motanului Tomiță…), fie că a fost vorba de gumițele în formă de lămâie sau de jeleurile alea sărate după care îmi lasă gura apă chiar și acum sau de toate dulciurile pe care mi le-ai pus frumos în ghetuțele mele atâția ani… M-am bucurat chiar și când, pe lângă altele, mi-ai adus primul meu obiect de bucătărie primit vreodată, o zaharniță. Probabil ai stat mult pe gânduri dacă să mi-o lași sau nu, altfel de ce-ar fi găsit-o mama agățată pe gard? Să știi că de-abia a zărit-o, era ninsă toată! Oricum mulțumesc, mi-a fost de folos! Ca să nu mai zic de toți anii în care reveneai chiar și pe 7, 8 și uneori chiar și pe 9 decembrie ca să îmi mai strecori câte ceva… De Gibi ce pot să mai spun? A fost cel mai frumos cadou pe care mi l-ai făcut vreodată și, poate, cel mai dorit (și necesar :D)!
 
Dar nu știam că Gibi e un cadou pentru mai mulți ani, altfel cum să-mi explic faptul că anul acesta ai uitat complet de mine? Ce să înțeleg din indiferența ta? Că nu ți-am fost pe plac? Păi nu era mai simplu să-mi aduci bățul? Aș fi știut una și bună! Dar așa m-ai băgat complet în ceață… Și să nu vii cu replica aia răsuflată cum că nu exiști, pentru că scrisoarea mea de atunci pe care ai semnat-o tu, cu mânuța ta, încă mai constituie o dovadă a existenței tale, așa că… plimbă ursu’, Moșule!
 
Ai și tu o singură treabă de făcut în doar o zi pe an și nici asta nu mai ești în stare să faci. Păi se poate?! Que passa con tigo, hombre? Știu eu un lucru care duce la lipsa randamentului: oare chiar te-ai îndrăgostit de vreo crăciuniță focoasă? Asta să fie? Sau te ajung bătrânețile din urmă?
 
Ești conștient câtă bătaie de cap i-ai dat celui de-al doilea moș darnic și câte trebuie să facă ca să compenseze lipsa ta de politețe, nu? Oricum, de un lucru să fii sigur, Moșule: eu nu te mai iubesc!!!

Tradiția noastră

„Ce faci de Crăciun?” e o întrebare pe care mi-o adresează din ce în ce mai multă lume. Ei bine, asta nu mă deranjează, de fapt, puteți să mă întrebați și în ianuarie ce fac de Crăciunul din 2013 pentru că tot o să știu răspunsul 🙂
 
Acesta e simplu: mă duc acasă. În toate cele douăzeci și ceva de Crăciunuri trăite, le-am petrecut pe toate acasă, cu vreo două sau trei excepții când am fost în deplasare (vizită) cu toată familia, dar asta se întâmpla în copilărie. De când în majoritatea timpului din an nu mai locuiesc acasă, adică cam de vreo 5 ani, a devenit o tradiție de familie ca de Crăciun să fim toți acasă. 

 

O zi cu o atmosferă într-adevăr specială este cea de Ajun. Ne trezim devreme pentru că avem atâtea pregătiri de făcut! De fapt, partea asta îmi place mie atât de mult, nu cea în care ne înfruptăm din toate bunătățurile, stăm tolăniți și ne uităm la televizor ș.a. În Ajun am o nerăbdare în mine care îmi ține companie toată ziua și nu este legată nici de desfacerea cadourilor, nici de curiozitatea a ceea ce urmează să se întâmple, deoarece știu exact ce o să se întâmple. 

 

Facem o cafea mare, luăm un mic dejun frugal (eu niciodată nu am pofta de mâncare în dimineața respectivă) și fiecare se duce la treaba lui pe care și-o planifică cum vrea, știind, în mare, cam ce are de făcut. Eu mă ocup de curățenie. Deschid ușile, geamurile, las frigul și aerul curat să pătrundă în fiecare colțișor de casă, pentru ca să se aerisească bine bine. Urmează tata, care face focurile și aprovizionează cu lemne. În timpul acesta, deschid calculatorul și pun colindele în playlist (fără, nu am spor la treabă…). Dau cu aspiratorul, șterg praful, schimb lenjeriile, rezolv cu decorațiunile (coșulețe din paie cu bomboane de pom/mandarine așezate frumos pe un strat de crenguțe de brad, fundițe roșii și eventual, crenguțe de brad pe perdele – dorința SUPREMĂ a mamei -, pregătesc lumânările și uleiuri parfumate ce vor fi „sacrificate” etc.).  

Ce urmează? Ah, da, bradul! De obicei, cumnatul meu și cu mine mergem în pădure după bradul pe care îl aleg eu întotdeauna (unul din avantajele de care profit în postura de mezina familiei…). Acum nu e o regulă să mergem în Ajun, depinde și de programul lui, dar și de ziua în care ajung eu acasă. Ideea e că alegem întotdeauna doi brazi, unul pentru noi și unul micuț pentru bunici. Împodobirea bradului este o activitatea extrem de migăloasă care îmi revine în cea mai mare parte și datorită faptului că vreau să arate cât de perfect se poate, având în vedere aspectul de multe ori dezechilibrat al bradului natural. Îmi place să fie împodobit uniform, să nu fie goluri, agățarea globurilor se face pe mai multe criterii (culoare, mărime, gradul de vechime, dacă îmi place sau nu :D), ce mai, împodobirea bradului e o adevărată aventură, care, în trecut, a condus la nenumărate conflicte cu sora mea (faptul că sunt perfecționistă e de vină :p). De aceea, de câțiva ani a luat înțeleapta decizie de soră mai mare de a se implica activ cât mai puțin…


Bun. Fac o vizită și la bucătărie, pentru că mireasma ce vine de acolo îmi revoltă stomacul. Aici, altă poveste. Bucătarul șef, mama, n-ar ști în ce cratițe să mai amestece și cum să se mai împartă dacă nu ar avea ca ajutor pe soră-mea (de multe ori zice că atunci când eram noi mici le făcea singură pe toate și acum când o ajutăm și noi, nu îi mai ajunge timpul… Mda.). Bucatele care niciodată nu lipsesc de pe masa noastră de Crăciun sunt: salata beof, chifteluțele, cârnații afumați de casă, mușchiulețul afumat de casă, chișca, peștele afumat umplut cu mirodenii și cu crenguțe de brad, ouăle umplute, sărmăluțele și borșul cu carne, bineînțeles 🙂
 
Și acum vine întrebarea: „tu ce prăjituri faci?”. De câțiva ani, caut noi rețete de prăjituri pe care să le fac de Crăciun. Unele îmi ies, altele… mai puțin. Anul acesta m-am gândit să fac rafaelo, la fel ca anul trecut, dar și o prăjitură cu lămâie și mac, negresă și… mă mai gândesc eu…  Să nu uităm de tort. Este minuțios pregătit de ele două și decorat cu fructe (varianta de compromis…). Eu stau deoparte pentru că nu-mi prea place să fac torturi. Mă enervez că nu pot să întind frișca aia bine. Prefer pandișpanurile sau prăjiturile care nu trebuie ornate 🙂

 

În tot acest timp, are loc în cel mai mare secret un fapt conspirativ: fiecare din noi, atunci când prinde ocazia, împachetează în grabă cadourile pe care le are de oferit și le pune sub brad 🙂 De multe ori se întâmplă să se formeze comploturi, în sensul că atât mama, cât și soră-mea apelează la mine și împachetez eu majoritatea cadourilor din simplul motiv că eu sunt cea care are cumpărată hârtia de cadouri. Și uite așa ne uităm lungim toți gâturile după aia, de fiecare dată când avem trecere pe lângă brad, la cadourile frumos împachetate, tresărind la gândul că dorințele noastre vor deveni în scurt timp palpabile (cel puțin eu 😀 ).


Seara se apropie cu repeziciune, treburile sunt terminate aproape în totalitate, întrerupte doar de colindători ce, culmea, sunt din ce în ce mai rari pe an ce trece… Ne pregătim, apoi, repertoriul pentru că urmează să fim noi în postura de colindători. Facem repetiții, împodobim și brăduțul cel mic, împachetăm frumos cadoul bunicilor, pregătim câteva gustări și platouri cu prăjituri, eventual tata își ia și acordeonul și la deal, băieți! 

Atmosfera din seara de Ajun petrecută la bunici chiar nu v-o pot descrie, pentru că nu există cuvinte potrivite… Este plină de căldură, familiaritate, intimitate și cu parfum de vin fiert! Are un farmec aparte… Cu toate că nu facem nimic deosebit, faptul de a le aduce zâmbetele pe buze, poate un pic de emoție și de a-i face să nu se simtă chiar atât de singuri de Crăciun n-o fi un lucru mult, dar contează. De altfel, nici nu văd un mod mai frumos de a-mi petrece seara de Crăciun!…


Moleșiți și amețiți de la vinul și țuica fiartă, ne dăm cu greu duși acasă. Aerul înghețat de afară ne aduce la realitate fără milă de fiecare dată. Ajunși acasă, desfacem cadourile (anul acesta vreau să propun să ne abținem până a doua zi…:D) și continuăm seara în familie. De obicei rămânem treji doar noi, cei tineri, dar ne ajunge și pe noi oboseala și picăm repede. Odihna este crucială, în condițiile în care urmează alte câteva zile pline, unice, de care ar trebui să ne bucurăm mai mult, pentru că ele sunt atât de frumoase și totuși trec atât de repede…


Aș vrea să fie Crăciunul în fiecare zi…

Ce cadouri alegem?

 
Ție ți-ar place să primești așa ceva? Mereu să îți pui întrebarea asta atunci când cumperi un cadou! Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat de la diriginta din generală este legat de cadouri. Era o femeie foarte îngrijită și chiar sofisticată, dacă mă gândesc mai bine. Se îmbrăca cu gust, purta parfumuri scumpe și nouă ne era foarte greu atunci când trebuia să-i cumpărăm cadouri, având în vedere că într-un an școlar asta se întâmpla destul de des (Moș Nicolae, Crăciun, ziua de naștere, 1 Martie, 8 Martie, Sfânta Elena, sfârșit de an…) și se supăra dacă nu îi acordam nici o atenție. La un moment dat, ne-am pierdut și noi inspirația și probabil de asta ne-a și ținut o prelegere legată de cum să oferi un cadou.
Dar esențialul mi-a intrat în cap și de atunci mereu am cumpărat cadouri pe care mi-ar fi plăcut să le primesc și eu (bine, cu câteva excepții, de exemplu cercei). Am ținut să fac cadouri cât mai frumoasepractice, folositoare, lucruri de care chiar are nevoie persoana în cauză. 
 
Însă, pe de altă parte, mă gândesc că dacă tot are nevoie de acele lucruri, nu și le va procura oricum singur/ă? Și atunci de ce să nu îi ofer ceva pe care în mod normal nu ar da banii, dar pe care i-ar plăcea să-l aibă? Și aici mă dezumflu. Ezit, fac calcule peste calcule, mă mai gândesc de o mie de ori, mă răzgândesc de alte o mie de ori, ajung să mă contrazic serios cu my man  ș.a.m.d. până când în cele din urmă amân cumpărarea acelui cadou până în utimul moment, când cine știe ce o să iau… 
 
Varianta de mijloc e să îmbin cele două și să compun un cadou și din ceva practic, dar și din ceva… mai puțin practic. Asta presupune să-mi rezerv o perioadă de cercetare, ca să nu fiu chiar în plop și să fac alegerea nepotrivită (chiar mă simt prost când celălalt încearcă să-și ascundă dezamăgirea…), adică să întreb pe fiecare ce vrea. Însă marea mea îngrijorare e cine oare îmi va răspunde sincer?
 
Am scris despre asta pentru că vine Decembrie, luna cadourilor bla bla bla și știți câtă bătaie de cap e și cu cadourile astea. Era mai simplu pe vremea lui tata când își ofereau numai mere și nuci.

Animațiile Pixar

 
Nu-mi prea plac desenele animate. În copilărie eram înnebunită după Sailor Moon, Timon și Pumba, la un moment dat de Dragon Ball Z, Tom și Jerry normal și cam atât. Acum chiar nu mă uit la nici un desen animat, mă plictisesc la toate. Cu toate astea, singurele pe care le gust, care mă amuză și mă binedispun oricând și care mi se par extrem de reușite sunt cele de la Pixar! Pot să afirm că datorită lor îmi plac mie filmele animație.
 
Scurtmetrajele  Le agreez în primul rând pentru că sunt ceea ce sunt, scurte 😀 Așa cum am spus și mai sus, mă plictisesc repede la desene, fie pentru că mi se par prea copilăroase, fie că sunt previzibile, fie că nu sunt de acord cu mesajul pe care îl transmit etc. Desenele Pixar, în schimb, sunt ingenioase, scurte și la obiect și, cel mai important criteriu pentru mine, niciodată nu prevezi ce urmează să se întâmple, dar mai ales finalul poveștii. Nu sunt chiar toate happy-end-uri 🙂 O să vi le propun pe cele mai cunoscute.
 
Primul short film Pixar (1984) – The Adventures of Andre and Wally B.
 
For the birds (2001) – distins cu Premiul Oscar în 2002 pentru cel mai bun scurtmetraj de animație
 
Lifted
Partly Cloudly (2009) – Ăsta e chiar impresionant 🙂
O reclamă realizată de ei, la care râd incontrolabil de fiecare dată :))
Geri’s game (1997) – a primit Oscarul în 1998 pentru cel mai bun scurtmetraj de animație. Finalul nu-l veți ghici nici într-o mie de ani :))
 
Day and Night – Una dintre cele mai ingenioase, după părerea mea. Chiar merită văzută!
Mai sunt Luxo Jr. (în care emblema Pixar, o veioză, este personaj principal), Knick Knack, Mikey’s New car (cu ochiosul și blănosul din Monsters Inc.), One Man Band (foarte, foarte fain), dar și altele care nu mi-au plăcut atât de tare.
 
Lungmetraje
 
Cam toate filmele animație Pixar sunt realizate în parteneriat cu Disney. Dintre cele mai faine și pe care le-am și văzut se numără Toy Story, Monsters Inc., Finding Nemo (Oscar în 2004 pentru cel mai bun film animație), Ratatouille (Oscar în 2008), Wall-E, Up ș.a.
 
Preferatele voastre care sunt? 🙂

„Dacă nu ești geloasă, înseamnă că ai o problemă”

 
Asta am auzit azi pe stradă când am trecut pe lângă un cuplu. Acum nu știu dacă erau împreună, dacă erau simpli colegi sau ce fel de relație aveau. De fapt, nici măcar nu este relevant lucrul ăsta.
 
Ceea ce m-a frapat a fost însăși replica, care i-a aparținut băiatului. El face parte, fără discuții, din acea categorie de oameni cu care m-aș ciondăni non-stop, din moment ce generalizează în asemenea proporții un lucru pe care în nici un context nu îl poți generaliza. Cum poți să afirmi așa ceva?! 
 
Mi-aduc aminte de operațiile pe care le făceam în clasa a 9-a la logică. Să vedem dacă îmi mai reușesc:
 
Propoziția 1: Eu am o problemă pentru că nu sunt geloasă
                  Propoziția 2: Eu nu sunt geloasă pentru că am încredere în partenerul meu.                         Propoziția 3: Eu am o problemă pentru că am încredere în partenerul meu.
 
Acum îmi pun întrebarea: ceea ce e logic e și adevărat?
 
Dacă îl dăm la o parte pe băiatul care va căuta să aibă numai prietene geloase și, implicit, fără probleme, și analizăm un pic chestiunea asta cu gelozia, în opinia mea, avem:
  • geloși disperați (ăia violenți, cu topoare și pumnale)
  • geloși exagerați (nu ieși nicăieri decât cu mine!)
  • geloși iraționali (de ce ai făcut poză cu băiatul/fata ăsta/asta?)
  • geloși normali (de ce îl/o tot aduci în discuție pe cutare?); (dar și normalul ăsta fiecare înțelegem altceva)
  • geloși fraieri (mda, văd că se tot chat-uiește cu ăsta/asta. Dar nu cred că se întâmplă ceva.)
  • geloși pasivi ca în imaginea de mai jos:
  • și……. non-geloși, să îi numesc așa. Adică, frate, suntem 7 miliarde+ de suflete pe Planeta asta! Chiar crezi că nu există măcar un om care să nu fie gelos?! Credeți-mă, în momentele alea în care sunteți mai creduli decât un morcov și vreți să vă convingeți că e imposibil ca cineva să facă asta/să fie așa, ar trebui să vă dați o scatoalcă peste ceafă! Orice se întâmplă în lumea în care trăim! Oamenii fac lucruri pe care nici nu v-ați închipui vreodată că ar putea măcar exista! Dacă credeți că e ceva imposibil, mai gândiți-vă o dată! Și ăsta nu e un mesaj, dintr-ăla, optimist, de ridicat moralul.
Ce vreau să spun e că nu poți categorisi oamenii chiar așa. Nu îi poți eticheta, generaliza la o scară așa mare. Fiecare om e altfel, cu un caracter diferit, cu o personalitate diferită, dar mai ales și mai presus de toate, fiecare relație e unică! 
 
Permiteți-mi să afirm: categoric, dacă ești gelos/geloasă, înseamnă că ai o problemă!

Fete xeroxate


Prima dată am observat fenomenul ăsta în liceu. Când spun fete xeroxate mă refer la același aspect: încălțăminte sport de culoare deschisă, blugi albaștri, geacă neagră și un punct comun care nu prea ține de ele, înălțimea mică. Îmi aduc foarte bine aminte că eram în microbuz în Piatra Neamț, în cel care mergea la gară și al cărui traseu traversa oarecum orașul. În orice parte mă uitam, indiferent de locație (stradă, parc, curtea bisericii etc.), fetele arătau la fel. Într-un grup de 4-5, nu mai deosebeam chipurile, având toate același gen de îmbrăcăminte. Ok, înțeleg că majoritatea erau liceence, că la școală trebuie să fii decentă și lejer îmbrăcată, însă chiar trebuie să devii banală, să nu ai nimic care să te deosebească de restul, să-ți  reflecte un pic din personalitate? Bine, mai înțeleg și că la vârsta aceea nu ai un stil personal  bine definit, nu știi ce vrei și ce-ți place, dar ce te oprește să experimentezi?

În Iași deja se schimbă situația. Diversitatea e mult mai mare în ceea ce privește stilurile, dar și magazinele sunt mai multe și cu o gamă mai mare de produse. Ai de unde alege. Dar și asta poate fi o problemă, mai ales pentru cele cu un simț mai scăzut al esteticii, să zic așa. Nu vreau să fiu răutăcioasă, pentru că fiecare din noi o dă în bară la un moment dat și fără momente dintr-astea nu am învăța niciodată nimic. 

 
În ceea ce mă privește, cel mai mult îmi place să mă simt comod, acesta fiind și principalul criteriu după care mă îmbrac de cele mai multe ori, mai ales atunci când am multe ore la facultate sau când știu că am de umblat prin oraș. Însă sunt unele zile în care pur și simplu vreau să mă pierd în mulțime, nu vreau să atrag atenția asupra mea, ci să fiu cât mai în umbră. Atunci nu aleg culori stridente și nu mă îmbrac sofisticat. Dar sunt zile în care vreau să mă simt elegantă, feminină și să atrag privirile (aici mă ajută și înălțimea un pic) și cum să te simți astfel dacă nu alegând o rochie sau o fustă? Chiar dacă confortul e mai redus, măcar obțin ce vreau, nu? 😀 Toată lumea are nevoie de laude și admirație din când în când, de ce să nu recunoaștem. Ne mai ridică din moral și uneori o vorbă frumoasă ne poate face ziua mai bună 🙂
 
Personal, am mai observat o chestie: fetele care nu poartă pantaloni atrag atenția asupra lor atât a sexului puternic, cât și a sexului frumos. Însă, diferența dintre femei și bărbați este că femeile sunt cu critica prima dată și, chiar dacă în sinea lor le place ce văd, vor găsi mereu câte o chichiță chiar și la cea mai bună ținută :))

Practică – Zilele 8 și 9

Ziua 8
Ora 9:00. Avem deja o senzație de familiaritate, atunci când mărșăluim pe străzile Budapestei spre autocar, pe același traseu, cu și mai multe bagaje decât atunci când am venit. De data aceasta este, însă, diferit: deși suntem plini de regret, avem mințile (teoretic) mai deschise și sufletele încărcate cu amintiri neprețuite, de neînlocuit! Ne mai aruncăm ochii în stânga, în dreapta, ca să ne tatuăm imaginea Budapestei în minte: clădirile vibrând de istorie, localnicii îmbrăcați foarte elegant grăbiți să ajungă la serviciu, bicicliștii făcând slalom printre mașini, turiști abia sosiți cu un entuziasm întipărit pe față (invidia mă năpădește…).
Ajungem pe nesimțite la vamă (Borș), unde ungurii ne controlează actele cu un scepticism ascuns, iar românii ne lasă să trecem aproape ignorându-ne.
În Oradea, același lucru: goana după o pizzerie bună. Astrele s-au aliniat din nou și ne-au condus pașii spre cel mai aiurea fast-food din Oradea cu cele mai lente vânzătoare din Univers. Shaorma băieților arăta suspect cu exagerat de multă ceapă și cu un sos nuș de care, roz. Kebabul nostru era, să zicem, mai mult sau mai puțin acceptabil. Pe fugă, admirăm Crișul Repede, cu bancurile lui de peștișori sclipitori 🙂
Următoarea destinație sunt (sau este?) Băile 1 Mai, la mică depărtare de Băile Felix. Băile 1 Mai sunt cele mai vechi din România (aproape 110 ani), iar nu departe de ele se află Rezervația de Lothus Thermalis, singurul loc din România unde cresc nuferi termali.
Unii merg în ștrand la bălăceală, noi preferăm să explorăm împrejurimile. Cu câte o înghețată răcoritoare în mână, mergem direct la Rezervația de Nuferi Termali.
Dacă ne uităm atent la poza de mai sus, ce vedem? 🙂
Surpriza de proporții pe care o avem (cel puțin eu) sunt zecile de broscuțe țestoase care populează bazinul cu nuferi 🙂 La început sperioase…
Cele mai curajoase…
Apoi au venit și suratele…
 Le plac pufuleții…
Deși clar nu avem voie, eu prind una mare 🙂 (cea mai mare țestoasă de apă pe care o ating vreodată). Trebuie să o țin bine ca să nu o scap. Este foarte puternică și trebuie să fiu atentă să nu mă zgârie.
Cine găsește țestoasa în 5 secunde?

 

Pun ochii pe una deosebită din punct de vedere estetic (nu se vede în poze). O văd când și când pentru că, din câte se pare, îi plac scufundările la nebunie. Este de dimensiuni mijlocii, verde și cu picățele galbene. Ca aceasta.
Ne mai plimbăm pe la magazinele cu suveniruri, bem o limonadă la o terasă și plecăm spre cazare, undeva la 15-20 de minute de mers cu mașina. Din nou, avem parte de o cazare foarte bună, ca la Timișoara: doi în cameră, baia proprie, balcon, chioșc non-stop la 2 minute, liniște, toate condițiile de care avem nevoie pentru o noapte.Ziua 9Vizităm Clujul (dacă se poate spune că în două ore petrecute într-un oraș se numește vizită). Mă întâlnesc cu o colegă din liceu pe care nu am văzut-o demult și ea devine ghidul nostru pentru câteva minute:

Piața Unirii și Statuia lui Mihai Corvin din centrul pieței

 

Biserica Romano-Catolică „Sfântul Mihail”

 

 

Statuia lui Avram Iancu și Biserica Ortodoxă

 

 

Statuia Lupoaicei
Statuia lui Matei Corvin

 

Statuia din Piața Avram Iancu

Nu mai avem timp pentru strada în oglindă, însă pentru două înghețate da 🙂 Este o zi fierbinte, cu cer senin, care ne epuizează repede. Plecăm.

Și oprim în Borsec. La izvoarele minerale. În total sunt vreo 15, dar noi mergem doar la câteva, care au debite mai mari.

Gust, de curiozitate, deși apa nu miroase bine. Gustul este neplăcut la început, însă după 2-3 secunde dispare. Beau din vreo 3 izvoare și observ că gustul apei diferă, deoarece variază cantitatea de anumite minerale de la un izvor la altul (am luat acasă jumătate de litru și după câteva zile nu mai avea acel gust respingător. În schimb, încă mai avea acid.)

Drumul nostru continuă. Spre casă. În ultimile ore petrecute în autocar suntem fie somnoroși, fie foarte obosiți, fie nerăbdători, fie înfometați (din nou :D) etc. etc. Avem timp berechet să trăim toate stările de mai sus (+ altele), pentru că în Iași ajungem în jur de ora 21:00. Iau un taxi și pășesc în casă frântă, cu o senzație de „mai vreau o dată!”, dar cu un rânjet pe față. Parcă de abia ieri am plecat…

Am fost copil (6)

Eram, într-o zi, prin bucătărie, când aud copiii din fața blocului cântând „Moș Crăciun” (asta cu vreo săptămână sau două în urmă, când seara încă mai erau temperaturi suportabile).
Nu e nici noiembrie și ghidușii deja visează la cadourile de Crăciun, la bradul împodobit și fursecurile glazurate în formă de reni. Dar asta nu-i nimic. Mi-am adus aminte (cu un rânjet pe față) cum treceam eu prin momentele de dor cumplit care mă cuprindea și nu era nici pe departe octombrie. Nici noiembrie.
Pe mine, timp de mai mulți ani consecutivi, magia Sărbătorilor de Iarnă mă cuprindea de două ori pe an: o dată de Crăciun și o dată în miezul verii. După numeroase ezitări, calcule, fraze de abordare și scenarii în care fie eram zguduită bine și trimisă la plimbare fie eram total ignorată, îmi luam inima în dinți și, timidă, o întrebam frumos pe mama dacă vrea să-mi dea jos din pod decorațiunile de iarnă. Bineînțeles că răspunsul ei negativ era foarte categoric și bineînțeles că reacția mea era una și mai insistentă, pentru că o încăpățânată sâcâitoare am fost din naștere (și, uneori, încă mai sunt) și întotdeauna obțineam ce-mi doream în felul ăsta (și știam asta foarte foarte bine :D).
Canicula pârjolea tot pe afară, iar eu stăteam în casă, la răcoare, despachetând instalațiile, beteala, globurile și toate celelale ornamente și întinzându-le prin toată casa, cu o satisfacție imensă pe chip, pe la clanțele ușilor, pe la draperii, la ghivecele cu flori, prin bibliotecă și prin toate locurile unde le puteam agăța sau suspenda. Nu era nici un fel de problemă în toată treaba asta dacă nu se întâmpla de fiecare dată aceeași chestie: mă plictiseam chiar înainte să termin de despachetat…
Le lăsam așa vreo jumate de oră, după care mă apucam de strâns (deși îmi aduc aminte că și mama le strângea uneori). Partea proastă era că de fiecare dată, (deci DE FIECARE DATĂ) spărgeam cel puțin unul din globuri, care erau cele mai frumoase pe care le-am avut vreodată. Pentru că erau primele, pentru că erau sclipitoare, colorate, transparente, sferice, lunguiețe și pentru că erau speciale… Așa am rămas și fără globuri…
Poate că piticii din ziua de azi cântă colinde în octombrie, dar nu cred că-și mai împodobește vreunul casa în iulie în spirit de sărbătoare, așa cum mă ducea pe mine mintea aia de copchilă nebună ce eram…

Pentru prima dată, singură…

Era o vreme când căutam singurătatea, o voiam, aveam nevoie de ea…

 

Îmi plăcea să fiu singură. Îmi plăcea liniștea, intimitatea, sentimentul de a avea un spațiu numai al meu. Așa am crescut. Așa m-am învățat. În felul acesta îmi încărcam bateriile și puteam trece peste rutina zilnică și peste problemele acelea… Dar știam, că orice era rău afară, avea cine să aibă grijă să nu pătrundă până la mine. Și mi-era bine.Apoi a fost situația de așa natură încât a trebuit să împart. Din intimitate. Din liniște. Din spațiu. Mi-a fost foarte greu. Eram dominată de frustrare, tot timpul morocănoasă, de multe ori imposibilă. Însă, în continuare, cineva avea grijă…

A trecut și perioada aceea. După care am luat decizia, puțin inconștientă, puțin experimentală, puțin nebunească de a împarte. Era entuziasmul noutății, fiorii unui nou început, speranțetotul va fi bine. Și a fost. Am împărțit și mi-a plăcut. M-am obișnuit, pentru că mi-a plăcut. Pentru că eu am ales cui să împart. A fost extraordinar…

 

Acum, pentru prima dată după mult timp, sunt singură. Am, în sfârșit, singurătatea după care tânjeam atâta cândva… Însă, ghici ce? Nu o mai vreau, nu mai am nevoie de ea. Duc dorul aceluia care să mă aibă în grijă, să mă prevină, să încaseze pentru mine loviturile a căror țintă sunt. Mă simt vulnerabilă. Sensibilă. Casantă.

Sunt singură. Și nu mi-e bine.

Practică – Ziua 7

După o noapte în care m-am trezit de jdemii de ori (de fiecare dată când unul din noi 8 se mișca prin pat), sunt, curios, destul de odihnită. Luăm un mic-dejun asemănător cu cina din seara trecută și începem explorarea Budapestăi, partea a doua 🙂
Prima oprire are loc la Basilica Sfântul Ștefan (cea mai înaltă clădire din Budapesta, alături de Parlament), cea mai mare, dar și cea mai vizitată biserică din capitală (sursă). Îi poartă numele primului rege al Ungariei, cel care i-a și creștinat pe unguri. Arhitectura bisericii este foarte frumoasă, având numeroase detalii sculptate sau pictate, care îți atrag atenția prin măiestrie și ingeniozitate. Aflăm că dacă vrem să vizităm interiorul, trebuie să plătim la intrare, mai bine zis, să introducem într-o urnă mare o monedă de 100 de forinți parcă. Eu chiar nu am mărunțiș și rămân afară. Alții, mai inspirați, scapă cu ocazia asta de monedele (românești) de 50 de bani și sunt lăsați să intre. Citesc pe afară pe panouri că interiorul este plin de opere de artă (statui, picturi, alte ornamente). Mda…
Poze din interior sustrase de la colegi…
În partea de jos a pozei se vede bustul Sfântului Ștefan
Bustul Sfântului Gregorius
Urmăm apoi până în capăt Bulevardul Andrassy, care are trei alei pietonale, cea de-a treia se află la mijlocul străzii, între cele două benzi de circulație:

Pe acest bulevard se află o mulțime de clădiri culturale, dar nu ne oprim la nici una, decât pentru poze. Două lucruri îmi atrag atenția: lanțurile alea din prima poză care semnifică Cortina de Fier și geanta din vitrina magazinului Luis Vuitton 😀 (foarte cultural…)

Este o zi atât de însorită de mă dor ochii. E foarte cald. Mergem vreo 30-40 de minute și ajungem, într-un sfârșit, la Piața Eroilor, o piață foarte mare, spațioasă, plină de autocare și de oameni. Copii zbenguindu-se, bătrânei stând frumos la poze, îndrăgostiți pupându-se etc. etc.

Piața Eroilor a fost contruită în memoria mai-marilor conducători ai Ungariei. Are foarte multe statui, înfățișându-i pe aceștia, iar la baza celor două arcade sunt sculptate și scene din viața lor. Ceea ce atrage atenția este coloana din mijloc, Memorialul Mileniului (36 metri), care are în vârf statuia Sfântului Arhanghel Gabriel (simbolul religiei romano-catolice). sursă

 

În partea stângă a Pieței se află Palatul de Artă (poza de jos) și în partea dreaptă Ambasada Serbiei.

Facem o mie de poze în o mie de poziții și mergem mai departe spre Parcul Orașului, situat în spatele Pieței Eroilor. Unii din grup merg la Zoo, noi decidem că suntem prea zgârciți să dăm 1200 de forinți pe bilet, de aceea mergem și ne plimbăm prin parc.

Castelul Vajdahunyad (iarna, pe acest lac patinezi și vara te plimbi cu barca)
 Același Castel

 

Statuia lui Anonymus
Flori
Rațe hoațe
BFF 🙂
Cea mai mare hoață rață (mă păcălește făcându-mă să cred că mă lasă să o mângâi, dar când sunt la 1 metru de ea, sare în apă, ceea ce îmi atrage resproșuri de la colegii care vroiau să o fotografieze…)
Ne plimbăm prin parc, cumpărăm suveniruri, dăm peste o vânzătoare româncă, vorbim cu ea, ne mai plimbăm un pic, ne plictisim, o luăm încetișor înapoi spre Piață și apoi spre cazare.
Avem după-amiaza liberă (pentru că nu facem parte dintre cei care au optat pentru croaziera de pe Dunăre), dar cum să pierdem o așa importantă ocazie și să nu mergem prin magazine? Zara are o clădirea întreagă de trei etaje, dar ne mulțumim să o admirăm de afară. Oricum, ce observăm este faptul că hainele sunt destul de ieftine, chiar mai ieftine decât în România. Păcat că nu avem mai mulți bani la noi.
Seara, noi, cei 8, facem o ultimă plimbare prin Budapesta, pe malul Dunării și pe străzile deja familiare. Ajungem într-un loc nou, la statuia Reginei Elisabeta.
Adorm cu greu în seara asta, știind că mâine plecăm din acest oraș superb, plin de respect pentru istoria și personalitățile sale! Budapest, I miss you already!

Fără titlu (2)

Depănând amintiri cu bunica, am ajuns, din vorbă în vorbă, să-mi spună că mariajul ei, durează de peste 50 de ani. Asta m-a dus cu gândul la vârsta mamei mele care are aproape același număr de ani, oricum tot peste 50. Și mi-am dat seama că are prea mulți. De ce? De ce, eu având atât de puțini, ea are așa mulți? Înțeleg că m-a născut la 30 de ani (mai mult ca sigur am fost o întâmplare, având în vedere diferența dintre mine și soră-mea) și că nu mai pot da timpul înapoi să schimb cursul lucrurilor, însă îmi dau seama că nu e sănătoasă o diferență de apoximativ 30 de ani între mamă și fiică. Nu e vorba că avem dificultăți de comunicare. E vorba că mi s-a scăzut din start cel puțin 10 ani în care aș fi putut să-mi petrec timpul cu mama, 10 ani pe care nu îi voi recupera niciodată!

Nu înțeleg femeile care nasc intenționat copii atât de târziu. Nu o înțeleg pe femeia (româncă) care a intrat în Cartea Recordurilor, fiind cea mai în vârstă femeie (68 ani) care a născut. De ce a făcut asta? De ce nenorocește biata fetiță? Baba moare în maxim 10-15 ani. La 20 de ani să rămâi fără mamă e îngrozitor. Asta după ce îți petreci adolescența ajutând-o să-și ducă bătrânețile. E dureros. Și nedrept. Și totul pentru ce? Să ai numele scris într-o carte de care prea puțini sunt interesați și aceia doar pe moment? Sau crezi că banii obținuți astfel îi vor ține de cald copilului după ce îl vei lăsa singur? Nu, stai, ca să te simți, cică, împlinită! Chinui un suflet pentru satisfacerea capriciilor personale! Chiar nu pot înțelege mentalitatea unora…

Nu sunt una din acele persoane foarte familiste. Școală, măritiș, copii și atât. Nu mi-am dorit vreodată și nu îmi doresc să fac copii la 20 și ceva de ani. Însă propria experiență mă face să mai cuget pe lângă chestiune. Dacă voi avea vreodată copii, voi vrea să-mi petrec cât mai mult timp cu ei, să îi ajut cât de mult pot. Nu 20, 30 sau 40 de ani. Nu sunt destui. Dar știu că toate se întâmplă la timpul lor și nici nu vreau să grăbesc lucrurile, chiar dacă timpul trece prea repede. Deși gândul la toate astea mă sperie, ideea de a nu mă înțelege cu copiii mei din cauza diferențelor prea mari între generații mă îngrozește de-a binelea.

De azi e hotărât: nu voi face copii pentru sprijin la bătrânețe! Nu voi face copii pentru a primi recunoștință din partea lor sau a altora! Nu voi face copii ca să îndeplinesc nu știu ce scopuri ale femeii pe lume! Nu voi face copii ca să primesc acel mizerabil ajutor lunar de câteva sute de lei și alimente gratis! Nu voi face copii pentru că așa vrea nu știu cine! Decât toate astea, mai bine deloc! Sunt atâția copii fără părinți care de abia așteaptă un cămin! Ca să nu mai amintesc că planeta e suprapopulată și resursele în drastică scădere…

Știu că e în firea umană să fim egoiști. Dar suntem atât de egoiști! Suntem egoiști când decidem când un suflet sau altul să vină pe lume, atunci când decidem să nu facem asta pentru că o gură în plus de hrănit se resimte pe propria piele. Suntem egoiști pentru că ni se pare un prea mare efort să devenim exemple admirabile pentru cei care vin în urma noastră ș.a.m.d. Oare cum de ne suportăm?

Later edit: Articolul ăsta l-am scris de câteva luni. Acum, după o analiză la rece îmi dau seama că tot ce am scris nu și-a pierdut nici pe departe din valabilitate.

Practică – Ziua 6

Abandonăm cu mare dificultate somnul dulce al dimineții, însă ne aducem aminte că urmează o zi mare și entuziasmul ne smulge din cele din urmă mreje ale somnului. Părăsim pensiunea și ne îndreptăm spre Sânnicolau Mare, unde intrăm buluc în primul supermarket pe care îl găsim (probabil și singurul), disturbând dimineața liniștită a vânzătoarelor mirate și dăm iama la produsele alimentare, fructe, legume, dulciuri și răcoritoare.
La graniță (Cenad) totul decurge perfect. Intrăm pe teritoriul maghiar, traversăm Seghedinul și parcurgem în liniște cele câteva ore până în capitală. Ajungem…
Din cauza inaccesibilității, autocarul ne lasă cam la 5 minute de motel. Pentru trecători este, probabil, o priveliște obișnuită să vadă 40 de oameni cu genți, trolere și rucsace mărșăluind prin Budapesta, pentru că nimeni nu se uită (foarte) insistent la noi. Surpriza noastră este uriașă când aflăm că avem cazare în centru (în Pesta). Dar ne lămurim atunci când ne inspectăm camerele. Suntem iar cei 8 de la Orșova, doar că de data asta în cameră de 10. Camera este foarte înaltă, luminoasă, cu ferestre mari, paturi din alea de spital, doar că suprapuse, din aluminiu (te mișcai un milimetru, scârțâiau îngrozitor!), vestiare tot ca la spital, o masă, vreo două scaune și baia la celălalt capăt al holului, adică la vreo 50 de metri. Dar asta prea puțin ne mai interesează!
Vedere de la fereastră (stânga – sus, dreapta – jos)
 
Luăm o gustare pe fugă și ne pregătim de explorarea propriu-zisă a orașului, fiindcă e o zi superbă, însorită! Luăm fiecare de la recepție câte o broșură, care conține și o hartă și alegem să ne îndreptăm spre Dunăre. Ne plimbăm pe faleză, admirăm (de la distanță) Buda, podurile (vizibile doar 3 din cele 9), Palatul Regal (amplasat pe malul celălalt), dealul Gellert cu statuia citadelei (în prima poză, în care se vede și Podul Libertății), ambarcațiunile, vapoarele, mașinile de epocă (pe care le închiriai pentru plimbări prin oraș), ajungem și la Parlament…
Analizând harta, observăm că ne îndreptăm spre Iron Shoes, un punct aflat undeva pe mal, pe lângă Parlament. Chiar nu știam ce reprezintă. Când ne apropiem, realizăm cu stupoare că sunt chiar niște pantofi de fier, fixați în aleea de beton. Aflăm după aceea că au o poveste cutremurătoare: la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, fasciștii obligau evreii să se descalțe și îi împușcau pe marginea fluviului, pentru ca trupurile lor să cadă în apă și să fie purtate de aceasta…
Ne întoarcem pe altă rută, clătindu-ne ochii cu străzile atât de curate, clădiri îngrijite, fără câini vagabonzi și fără cerșetori (am văzut câțiva doar pe lângă Dunăre). Ce observăm: ungurii au foarte multe statui și monumente comemorative rerprezentând personalități și scene istorice, dar și foarte multe spații cu tot felul de flori colorate, în special panseluțe și lalele.
Seara pornim cu întreg grupul în vizită la Palatul Regal și Bastionul Pescarilor, aflat în Buda (ideea e să vedem spectaculoasa Budapestă noaptea, plină de luminițe, de la înălțime). Traversăm Podul cu lanțuri (exact atunci trece o croazieră pe sub pod și avem parte de o surpriză plăcută: turiștii de pe vapor ne fac cu mâna 🙂 Bineînțeles, răspundem în același fel)…
… urcăm aleea și numeroasele trepte și privim funicularul în acțiune 🙂 …
… ajungem sus, iar priveliștea ne lasă mască (prima poză – Podul cu lanțuri, a doua poză – Podul Margareta):
Imagini din Palatul Regal și Bastionul Pescarilor:
Și bineînțeles că nu m-am putut abține 😀
La întoarcere, avem parte de un mic spectacol:

Practică – Zilele 4 și 5

Ok, e timpul să-mi plătesc datoriile :">
Ziua 4

Când ne-am trezit nu știam că aceasta va fi una din cele mai lejere zile din practică.

Ne-a urcat din nou în autocar și ne-a debarasat în Drobeta Turnu Severin. 2 ore program la alegere. Înfometați, ca de obicei, (asta a fost starea generală din toată practică, mâncam și tot nu ne simțeam sătuli), am plecat în căutarea unei pizzerii. În trecere, am admirat Cetatea Medievală a Severinului, care era în recondiționare și nu se putea vizita.

 

Am trecut prin Parcul Dragalina, care e destul de mare, unde am găsit o pancartă cu harta orașului. După ce am analizat-o și am stabilit în ce direcție să o luăm, am observat un lucru foarte frumos la oraș: numeroase spații verzi, de diferite dimensiuni, amplasate pe toată întinderea orașului! Frumos!
Teatrul Theodor Costescu
Explorând în continuare, ajungem în Parcul Central, unde este amplasată cea mai interesantă fântână arteziană pe care am văzut-o vreodată (life 🙂 ). Nu mă mai săturam să o privesc! Era o căldură mare și priveliștea parcă te mai răcorea. Aveam un filmuleț pe undeva, dar nu îl mai găsesc. Însă puteți și voi vedea sistemul de rotire al fântânii și de mișcare aici. Cam 5 minute durează până o ia de la început.
Găsim într-un final pizzeria (după ce ne dăm cu greu duși de lângă fântână), pe terasa căreia ne întâlnim cu colegii noștri. De ce? Pentru că ne este adusă comanda după vreo 50 de minute (fiind ultimii care comandăm) și pentru că ne mai rămân vreo 10 minute în care să mâncăm, poate mai puțin. Eu, de obicei, nu mă grăbesc atunci când mă mănânc. Dar acum, surpriză, termin prima. Adică chiar și înaintea băieților, care, știți voi, mănâncă de parcă ar fi ultima dată în viața lor. Ok, deci halim rapid, plătim și ne întoarcem cu autocarul la cazare.

Nu e mai mult de ora 14:00. Toată pensiunea doarme. Pesemne că miniexcursia în Drobeta nu a fost de ajuns pentru toată lumea ca să își revină după seara trecută. Eu încep să mă plictisesc. Toți din cameră dorm (unii în cameră, alții cine știe pe unde), în afară de o colegă. Îi propun să mergem pe afară să ne plimbăm. Înarmate cu apă și semințe, hotărâm să o luăm pe drum ”la deal”, să vedem ce se ascunde după curbă 🙂 Mergem noi liniștite, admirăm priveliștea, ne bucurăm de liniște (nu că în pensiune nu am avea), de sunetele pădurii ce protejează pensiunea, când, deodată, mi se pare că un foșnet se aude prea aproape de noi. Mai exact pe marginea drumului. Mă uit. Nu văd nimic. Foșnetul nu încetează. Mă gândesc: o pisică? Dar nu există pisici invizibile! Veveriță? La cât sunt de silențioase, asta probabil e într-o misiune de sinucidere. Iepure? Prea sperios, trebuia să fugă până acum. Șarpe? Oh, mai bine nu! Și totuși sunetul continuă cu aceeași intensitate exact în același loc. Mă opresc din mers. O întreb pe colega mea dacă îl aude și ea. Îmi răspunde afirmativ, ceea ce e o ușurare și o confirmare a faptului că nu am înnebunit. Ne apropiem, încet, lungindu-ne gâturile, ca două manguste din alea care ies din gaura-cuib și scanează orizontul. Nu vedem nimic, în afară de o pungă de Lays spălăcită de ploaie și murdară de pământ. Când, brusc, se mișcă. Instinctiv, mă încordez, pentru ca, orice spurcoșenie ar ieși de acolo, să o iau la goană far, far away (and never come back!). Și atunci, o zăresc. Mare, fină, lucioasă dacă n-ar avea atâta praf pe ea, dar foarte frumoasă! Un superb exemplar din specia broaștelor țestoase de uscat (am aflat ulterior că în apropiere se află o crescătorie de broaște țestoase de uscat)!

Pozele nu sunt foarte faine, sunt făcute cu vreo 2 aparate și 3 telefoane. Țestoasa este atât de speriată de noi, pe cât suntem noi fascinați de ea. Partea de carapace de pe burtă e toată exfoliată și probabil e și înfometată, dar nu cred că semințele sunt pe gustul ei. Nu știu cum a ajuns acolo: ori a scăpat singură de la crescătorie, ori cineva de acolo a lăsat-o liberă (dar mă gândesc că ar fi eliberat cel puțin un cuplu, nu doar una) ori a lăsat-o cineva intenționat, ceea ce e o mare tâmpenie să lași o broască țestoasă pe marginea drumului. Las-o într-o poiană, cu verdeață, lângă un pârâu, lângă Dunăre, dar nu pe marginea unui drum unde nu sunt decât frunze uscate și pungi de Lays goale. În fine. O punem unde am găsit-o (nu știm ce altceva putem face, eu aș lua-o acasă în alte condiții), după ce o analizăm din toate unghiurile, de parcă nu am mai fi văzut o broască țestoasă în viața noastră (eu, doar de uscat, chiar nu am mai văzut).

Ne mai plimbăm puțin, după care ne întoarcem și mai pierdem timpul pe ponton cu alte colege la fel de plictisite ca și noi. Seara se mai zbânțuie lumea un pic, însă nu prea tare că mâine iar ne așteaptă un drum cât o zi lungă de post și plecarea este devreme. So, sleep tight!

Ziua 5

Ni s-a spus că vom porni la drum cu noaptea-n cap și așa și este. Prima oprire are loc la statuia lui Decebal sculpată în stâncă (cea mai înaltă statuie în piatră din Europa). Iosif Constantin Drăgan a venit cu ideea de a construi statuia, pentru a comemora contribuția românilor la cultura europeană. Observați în poză că nasul și barba sunt de o culoare mai închisă. Asta pentru că originalele au căzut și au fost refăcute din beton, dacă țin bine minte.

Trecem podul și…

… ne continuăm drumul prin Cazanele Mici și Mari până în localitatea Dubova, unde oprim și începem să urcăm prin pădurea Ciucaru Mare (și uite așa se spulberă misterul asupra indicațiilor ce ni s-au dat cu o zi în urmă, și anume să avem echipament de munte), pentru că puțin sport de dimineață nu strică, nu? Da, dar nu ăsta e scopul (principal), ci ni se promite o priveliște deosebită a Cazanelor Mari de la înălțime. Și nu regretăm efortul.

Era plin de melci 🙂
Și de lilieci sălbatici
Nu zăbovim, plecăm mai departe, admirând podurile și tunelele în stâncă ale sârbilor, dar și compoziția geologică a malului sârbesc, care este foarte vizibilă:  se vede clar trecerea de la rocile carstice la cele magmatice (pe același mal ca în prima poză sau pe maluri diferite ca în poza a doua).
Acum vine partea cea mai proastă din toată practica. Cele două ore petrecute pe Planeta Oravița, cum îi spunem noi. Oprim acolo ca să ne mai dezmorțim, să mai mâncăm ceva și cam atât (dacă am fi știut că principala activitate e supraviețuirea, preferam să rămânem încuiați în autocarul-saună). Ne separăm de grup și pornim pe cont propriu să căutăm un fast food. Observăm cu stupoare că lumea se holbează efectiv la noi, de parcă am fi noi înșine atracții turistice. Nu durează mult până să se bage în seamă niște specimene de bărbați (deși avem în grup 3 băieți, noi fiind 4 fete) și nu scăpăm de ei decât după ce plecăm naibii cu toții din „oraș” (ne-au urmărit peste tot, chiar și după ce ne-am reunit cu grupul mare).
Obosiți, transpirați, dezamăgiți, ca vai de capul nostru… Așa ajungem în Timișoara. Aici altă aventură: găsirea unei bănci sau al unui exchange care să aibă forinți. Suntem presați și de timp (o oră la dispoziție, apropierea orei 17:00 la care băncile se închid) și deși am fost asigurați că toate băncile au bani ungurești, nu am găsit decât la un exchange prăpădit din piața Timișoarei. În fine, schimbăm banii (după ce alergăm de-a dreptul prin Timișoara; ne simțeam ca la The Amazing Race…), ne reîntoarcem la autocar și pornim spre cazare, care se afla undeva la marginea orașului, cam la 20 de minute de mers cu mașina. Este cea mai faină cazare din toată practica. Camere de doi, baie în cameră, tv, prize cu tona, lumina la capătul patului (ca să nu deranjezi pe celălalt dacă vrei să citești, de exemplu), balcon ș.a. Ne dăm seama că stăm ca boierii, ceea ce e mai mult decât binevenit după o zi întreagă de survivor tourism…  Facem dușuri lungi, mâncăm la restaurant și pentru prima dată ne stăpânim complet senzația de foame și adormim devreme, pe la 22:00 (aflăm a doua zi că unii dintre noi au fost prin cluburi cu taxiul, nu le-a plăcut atmosfera, au dat bani buni la taxi etc. etc.. Aveam și noi posibilitatea de a vizita Timișoara, însă oboseala și lipsa totală de chef + distanța ne-a descurajat total), cu gândul că punctul culminant al practicii de abia acum urmează: Budapest, here we coooome!!!!

Am fost copil (5)

Nu mi-a plăcut dintotdeauna să citesc. De fapt, până în clasa a 7-a, uram cititul. Poate am fost descurajată de colecția enervant de numeroasă formată numai din cărți polițiste, istorice și de poezii a tatălui meu, care domina bilioteca. Printre acestea am mai vazut strecurate câte o proză clasică românească sau câte un volum de nuvele, povestiri și, foarte rar, povești. Cu toate astea, nici unele nu mă atrăgeau.
Abordând altfel problema, tata îmi aducea cărți de la bibliotecă, poate-poate îmi va insufla și mie iubirea pentru cărți. Dintre toate, doar de una singură m-am atins și care a rămas cartea copilăriei mele: Vrăjitorul din Oz de L. Frank Baum (am descoperit recent, cu stupoare, niște caiete în care copiasem o parte din Vrăjitorul din Oz. Uitasem complet de ele. Oare unde mi-era atunci mintea? De fapt, privind retrospectiv, întotdeauna m-am agățat de lucrurile care, la un moment dat, m-au scos din circuitul cotidian și mi-au oferit clipe minunate, fantastice, clipe din lumea lor. Deși fiecare revenire asupra lor avea din ce în ce mai puțină savoare…).
În aceeași perioadă, a venit și Moș Crăciun cu geniala lui idee de a-mi dărui o carte nouă, pe care am apreciat-o nespus: Poveștile Fraților Grimm. Îmi amintesc cum mă ghemuiam sub brad și citeam, la lumina beculețelor colorate, poveștile, una câte una, de la cea mai scurtă la cea mai lungă (formidabil cum cantitatea este, în copilărie, criteriul esențial). De atunci, le ceream mamei, tatei, iepurașului de Paște, lui Moș Crăciun, Moș Neculai, zânelor bune și nebune cărți numai și numai cu omida pe copertă. Nimeni nu înțelegea ce vroiam să spun și nimeni nu făcea un efort să priceapă că mă refeream la o anumită editură (de fapt, nici eu nu știam ce reprezintă omida aia zâmitoare, colorată și, pare-mi-se, cu antene). De atunci, prefer cărțile noi, însă mirosul cărților vechi mă vrăjește de fiecare dată…
Nu îmi plăcea nimic dintre lecturile obligatorii studiate la școală. Le citeam din obligație și mă enervam cumplit când nu înțelegeam/nu mi se păreau atractive/nu mă interesa ce citeam, și, cu toate astea, trebuia să le parcurg. Mi se dădeau liste întregi de lecturi suplimentare, pe care toți le ridicau în slăvi și îmi spuneau cât de mult îmi vor plăcea și mă vor ajuta, încât mi-era lehamite să mă și uit la ele. Bineînțeles, numai cu uitatul am rămas. Cine se mai apucă la 20 și ceva de ani să citească Robinson Crusoe, Baladele lui Topârceanu, La Medeleni la Teodoreanu sau să termine Aventurile lui Huckleberry Finn? Dar… niciodată nu se știe.
Și uite așa până într-o zi de martie din clasa a 7-a. Ne-au luat pe sus și ne-au dus în vizită la Biblioteca Județeană din Piatra Neamț. Era săptămâna în care se împlineau nu știu câți ani de la înființare, în care te puteai înscrie gratuit, o puteai vizita și participa la diferite activități de pe acolo. Ne-au dus mai întâi la secția pentru copii (adică cei din primar și gimnaziu), care nu m-a impresionat cine știe ce. La adulți, însă, am avut o revelație. Când am văzut eu atâtea rafturi ticsite de cărți, mult mai înalte și mai numeroase decât la copii, ordonate frumos pe autori, pe domenii de specialitate, pe criterii geografice etc., am rămas „wow!”. A doua zi, am revenit și mi-am făcut permis. Mara lui Slavici a fost prima carte împrumutată pentru timpul meu liber. Nici nu știu cum să explic ce am simțit atunci. Era un sentiment minunat de libertate, fiindcă în sfârșit nu mai citeam din obligație, nu mai eram presată, nu mai aveam un termen limită, nu trebuia să-mi placă, nu trebuia să o termin, nu trebuia să fac rezumate, caracterizări etc. etc. Mi-a plăcut foarte mult!
A urmat apoi Eliade. Maytreyi, 19 trandafiri, Nuntă în cer, Romanul adolescentului miop etc. A fost, atunci, scriitorul meu preferat, chiar dacă nu îl înțelegeam pe deplin. L-am încercat și pe Coelho, deși nu eram pregătită pentru el. Dacă am înțeles cât de cât Alchimistul, la Veronica se pregătește să moară m-am împotmolit rău de tot. Am renunțat la el (mă întrebam mai demult dacă aș reciti cele două romane acum, în ce perspectivă le-aș vedea… Probabil voi face și asta, dar nu momentan). Am avut acces, apoi, la romane contemporane pentru adolescenți, pe care le-am citit pe nerăsuflate. Chiar și de două ori.
Și uite așa am ajuns în prezent. Nu pot spune că am în spate o gamă extraordinară de lecturi. Însă, încet încet, vreau să ating și alte domenii. M-am axat mult pe dramă-ficțiune-fantastic. Însă aș vrea să citesc și biografii interesante, romane istorice (de care fug dintotdeauna. Paradoxal, le ador pe cele ale Philippei Gregory!) sau, de ce nu, chiar și polițiste. Poate o să arunc o privire mai amănunțită în biblioteca de acasă…
P.S. Ce recomandări aveți pentru mine? 🙂

The Searchers – What have they done to the rain (1964)

O melodie care se potrivește cu vremea de afară interpretată de my favorites 🙂

Just a little rain falling all around
The grass lifts it’s head to the heavenly sound
Just a little rain, just a little rain
What have they done to the rain

Just a little boy standing in the rain
The gentle rain that falls for years
And the grass is gone, the boy disappears
And rain keeps falling like helpless tears
And what have they done to the rain

Just a little breeze out of the sky
The leaves nod their head as the breeze blows by
Just a little breeze with some smoke in it’s eye
What have they done to the rain
Just a little boy standing in the rain
The gentle rain that falls for years
And the grass is gone, the boy disappears
And rain keeps falling like helpless tears
And what have they done to the rain
What have they done to the rain